vizitând operele lui Corneliu Baba cu prilejul expoziției ,,Confesiuni 1944-1965“, deschise la Muzeul Național de Artă al României, dorim să vedem ceva nou ori să constatăm cu amărăciune că nu e nimic nou, „că toate-s vechi și nouă-s toate“, vorba Poetului. Unul din motivele care face creația lui Baba să incite spiritele e că are puterea de a pune multe întrebări și să dea puține răspunsuri. În anturajul personajelor lui Baba, la un moment dat, te simți departe de mioritismul nostru fragil și desuet și, deodată, ești cuprins de energia nestăvilită a unor imense desfășurări de forțe, pe care numai eposul tragediei antice poate să-l rivalizeze.
În expoziția recentă pe simeze vedem compoziții, schițe, peisaje, portrete, create prin anii 1950-60. În celebrele lucrări, Țăranii, Odihna în câmp, Cina, personajele întruchipate sunt pătrunse de liniște și o suavă împăcare cu sine. Culorile sunt calde, impregnate de o lumină discretă și moale, (cum, pe bună dreptate s-a spus), parcă împrumutată din pânzele lui Velazquez și Rembrandt. În aceste pânze timpul se scurge lent, efervescența culorilor părcă s-a topit înăuntrul ființei umane, la suprafață rămânând doar bruma nuanțelor îndelung frământate. Țăranii lui Baba parcă nu au ochi; tușe răzlețe și bine strunite de culoare au făcut ca privirile lor să se scurgă în interior. Astfel eterna mișcare a țăranilor pe drumul propriului destin s-a mutat în suflet și ei sunt călăuziți doar de șoaptele inimii. Mișcarea devine pură nostalgie. De altfel, aproape în toate autoportretele Maestrului, privirea este îndreptată înăuntru, trimițându-ne cu gândul la îndemnul gravat la intrarea Templului din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!“
Majoritatea lucrărilor din acei ani poartă pecetea resemnării, adică încă sunt mioritice. Pictura lui Baba vine din tradiția clasică, chiar, academică, a școlii de pictură din sec. XIX. Nu întâmplător în anii 1960, devine membru al Academiei de Arte din Berlinul de Est și din Moscova. Este puțin influențat de mișcările de avangardă din sec. XX. Pe bună dreptate se afirmă că, doar cu două-trei excepții, el nu a creat în stilul realismului socialist. În schimb, a adoptat realismul existențialist. În anii 1970, 1980, Baba începe să devină, cu adevărat autentic, când în arta lui apare dimensiunea tragică. Atunci când liniștea personajelor sale ( în special țăranii și muncitorii ) se transformă în răzvrătire. Contemplând ciclul de lucrări Spaima (expuse la Muzeul Colecțiilor de Artă), observăm cum pe un fundal sumbru niște ființe răzlețe și bizare se mișcă sau, mai degrabă, bat pasul pe loc. Sunt îmbrăcate sumar, în niște pelerine negre, gri, maronii și roșii. Chipuri palide, diforme, umile, cu gurile întredeschise într-un strigăt de disperare si cu privirile pierdute în abis. Pe alocuri, apar câteva pete stinghere de culoare deschisă, amintindu-ne de speranța și demnitatea unei lumi pirdute. Sunt cuprinși de o voință incertă; nu știu de unde vin și încotro se îndreaptă. Un lucru pare să fie limpede; au depășit toate limitele umane și au ajuns să fie prizonierii unei infinite și sfâșietoare suferințe. Parcă sunt pedepsiți să traverseze mereu deșertul, asemenea evreilor în exodul spre pământul făgăduinței.
Pentru a înainta, desigur, e necesar să arunce o privire retrospectivă și necruțătoare înapoi; să vadă cum și unde au greșit și, mai ales, să-și adune ultimele picături de curaj și demnitate pentru a-și putea asuma păcatele reale și virtuale. Doar astfel poate, lumea se va instala în adevăr și va descoperi viața în cele mai neașteptate și subtile forme. Nu e vorba despre vreo miraculoasă ipostază a mântuirii, dimpotrivă; după nuanțele roșii care persistă în văzduh, asemenea unei aure invizibile în jurul personajelor, mai degrabă se simte o atmosferă încărcată de suflu revoluționar.
De alfel, o lucrare de conjuctură, creată de Baba la începutul carierei sale de pictor, este tabloul Răscoala de la 1907. Din punct de vedere cromatic și compozițional artistul respectă tradiția școlii clasice de pictură. Personajele sunt bine încadrate, culorile locale își dezvăluie discret nuanțele într-o atmosferă de vagă semiobscuritate. În mâinile țăranilor răsculați sunt vizibile topoare, furci, ciomege. Adică, sunt gata să răstoarne „orânduirea cea crudă și nedreaptă“. Din păcate, lipsește lucrul cel mai important: trăirea autentică (care, după cum s-a văzut, apare mai târziu în creația artistului). În lipsa acestei importante calități etice, se vede clar că lucrarea nu are suflet. E ca într-un spectacol ratat, unde actorii pozează și nu trăiesc. Or, după cum ne-a demonstrat istoria de nenumărate ori, o răscoală sau mai ales o revoluție nu face altceva decât să trezească în om instinctul animalic și pofta oarbă de răzbunare. Adică, sunt incitați, cu orice preț, să verse sânge, pe care (răzvrătiții sunt convinși) cu metode mai „subtile“ „l-au supt“ din ei, cei care urmează să fie răsturnați și uciși. Și enumerarea barbarismelor poate continua.
Iar faptul că Baba e oarecum înstrăinat de adevărurile creștine se vede destul de bine în tabloul intitulat: Pieta. Sau poate, mai degrabă, artistul are o viziune asupra creștinismului cu totul originală. Fiul Domnului nu stă în brațele Maicii, după cum e întruchipat în sute de tablouri și icoane creștine, ci e întins direct pe pământ în fața Mamei îndurerate ce stă în genunchi. Și asta din simplul fapt că în viziunea artistului român, Mântuitorul e un simplu țăran. Nu există cruce, nici mormânt săpat în piatră. Pentru țăranul nostru, crucea e pământul, pe care prin munca sa pătrunsă de o aleasă iubire și nesfârșită dăruire, se răstignește în fiecare zi. Iar ca răsplată, pământul îl primește în adâncul său răcoros, unde-i primenește trupul și-i ocrotește odihna. Iar Învierea nu are loc a treia zi după cum e scris în Sfintele Scipturi, ci ceva mai târziu, când se coace grâul în lanuri și strugurii în vii.
mânați din urmă de un destin vitreg, de abia ne târâm, lipsiți de un ideal, riscând să pierdem și umbra de identitate ce ne-a mai rămas și să ne transformăm într-o masă uniformă, ștearsă și bleagă, (dacă nu, deja, ne-am transformat). O gloată, iată ce a făcut comunismul din noi, în viziunea lui Baba. Redând o realitate dură și absurdă, făcând abstracție de timp și spațiu (și asta a fost salvarea lui), Baba a întruchipat adevărul penibil al timpului pe care l-a trăit. Un artist autentic e de neimaginat să nu simtă și să nu găsească formula adecvată pentru a exprima spiritul timpului său. Și Baba, prin excelență, a găsit-o.
E de înțeles spaima unei lumi lipsite de prezent și de viitor. E de înțeles, dar e imposibil de acceptat. Astfel, în creația lui Baba apare ciclul de lucrări Regele nebun. Aproape toate pânzele sunt pictate în roșu. Un roșu greu,dens și tulbure. Oare, de ce poate să înnebunească un Rege? Evident, pentru că, la un moment dat, înțelege că e singur și gol. Țara lui a fost trădată, furată și vândută. Dar Regele suntem noi, poporul lui. Oare, în ce măsură un Rege face istoria unui popor? Sau invers: în ce măsură istoria unui popor poate edifica un Rege? E greu de spus. Mai degrabă lucrurile sunt complementare. Cert este că Rege demult numai avem, iar bietul nostru popor, după 30 de ani de democrație originală (când, se pare, comunismul a reușit să se reinventeze), continuă să trăiască în suflet cu sindromul Regelui nebun. Deși acest ciclu de lucrări a fost creat de Baba în anii 1980, el rămâne neașteptat de actual.
În tablourile artistului privirile pot fi văzute la copii, femei și mai ales la arlechini. Baba are o bogată serie de portrete de arlechini. Prin specificul profesiei, se pare, acestora le place să pozeze. Privirile lor mândre și stăpâne pe sine, confirmă acest lucru. De fapt, niciodată nu poți ști când sunt sinceri și când mint, deoarece e tot mai greu de sesizat când poartă sau nu mască. Din prea multă exersare a meseriei, masca s-a suprapus peste fața lor. Lumea noastră, tot mai superficială, e plină de arlechini. Carismatici și vanitoși, nu se mai pot dezlipi de masca lor. Din păcate, haz au tot mai puțin și sunt tot mai ridicoli. E comod și profitabil să fii arlechin. Oricând poți manipula adevărul. O, acești arlechini simpatici (cu privirile de sticlă) și foarte actuali din tablourile lui Baba!