Mircea Maurice Novac, pictor important al generației optzeciste, imun la trendul cotidian de provocare a unei incisive vizibilității facil-agresive, a preferat întotdeauna să expună rar, fiecare dintre ieșirile sale în public, fiind îndelung premeditată. Deși este unul dintre artiștii pentru care munca zilnică în atelier reprezintă un program de viață, prezentarea acestei „producții“ este realizată doar atunci când pictorul este sigur că a găsit relația perfectă între piesele pe care vrea să le expună și spațiul care urmează să le găzduiască temporal. O expoziție/prezentare trebuie să fie asemenea picturii sale, asemenea naturii sale, perfecționiste. Totul este atent studiat, de la calitatea pânzei, șasiului și a pigmenților până la tipul de înrămare, de panotare.
Acest ritm a fost, în mod explicabil, accelerat totuși în ultimii ani datorită intenției sale ca lansarea Albumului de autor, recent realizat, în condiții grafice deosebite, să fie însoțită de două evenimente cu caracter muzeal care să poarte această amprentă. Mă refer la cele două expoziții intitulate Retrospektiv făcute la Muzeul Național de Artă din Iași (2021) și la Muzeul de artă Craiova (2023-2024). Ambele manifestări, deși în mod premeditat au purtat același nume, au conținut lucrări, în majoritatea lor, diferite. Opțiunea pentru cele două prestigioase instituții a fost determinată de faptul că la Iași a expus în premieră, iar în ceea ce privește Craiova, artistul ar putea afirma asemenea lui Brâncuși că „aici s-a născut a doua oară“, pentru că tinerețea ca și debutul său artistic sunt legate de acest loc.
Actualul proiect expozițional, Jurnal de atelier (titlu care ar putea fi completat, pentru o mai clară acoperire a tematicii propuse, cu sintagma: despre îngeri, centauri și pescăruși), conține, asemenea fiecăruia dintre evenimentele sale anterioare multe piese noi, unele, premeditat concepute pentru un spațiu mai intim decât cel muzeal.
În acest sens, am reîntâlnit cu plăcere, pe simezele galeriei AnnArt, unde a avut loc recent deschiderea acestei expoziții, câteva dintre piesele mari care poartă în mod evident amprenta demersului său integral analitic cu incursiuni rafinate în problemele reprezentării și ale granițelor percepției. Pictura sa actuală este bine sincronizată cu peisajul artistic contemporan al Noului Realism, împărtășit mai puțin de colegii săi de generație și mai mult de exponenții ultimului val. Ceea ce îl individualizează totuși de aceștia este modul de raportare la actul de creație. Dacă generația tânără cultivă o „secularizare“ a sentimentului, încercând programatic o obiectivare față de motiv, Mircea Maurice Novac, dimpotrivă, caută, uneori chiar provoacă acest tip de implicare care să îi faciliteze starea, accesul la „ trăire“ sau, mai curând, la ambiguitate și misterul ei.
Convenționalitatea unor rețete compoziționale de factură clasică este subtil redefinită în sisteme de reprezentare unde spațiul bidimensional cu formulele sale prestabilite sunt reformulate de artist cu precauția, dar și voința de fi mereu inovativ în evocarea constructivă a imaginii și în echilibrul de ansamblu al lucrării. El nu distorsionează însă convențiile de ordin estetic de dragul inovației, nu pune la îndoială limitele disciplinei, ci propune rafinate alternative de recompunere a suprafeței care să-i poarte amprenta.
O atenție specială merită și cel mai recent corp de lucrări ale sale, în sensul că aici putem identifica o schimbare nu doar de ordin formal – tramă, dimensiune, paletă cromatică, ci în ideea unei posibile noi dezvoltări a gândirii sale plastice. Cele câteva piese din această serie mă impresionează nu prin dimensiunile lor „strategice“, nici prin apariția personajului înger sau a pescărușului adus în prim planul compoziției, ci mai ales datorită unei relaxări care se simte cel mai bine în libertatea tușei, în felul relaxat în care este așternută. Am impresia că aceste piese, mici ca dimensiune sunt executate fără constrângeri stilistice, fără subtilități doar din bucuria de a picta. De aceea, probabil că primul impact, pe care nu am reușit să îl depășesc nici acum, este acela al apropierii lor de pictura de senectute a lui Corneliu Baba, unde emoția, starea aceea primară, aproape fără gând, are și un bun efect terapeutic. Este un timp privilegiat pe care orice artist care a reușit să își atingă excelența și-l rezervă într-un anume moment, ca să se „joace“, …doar așa, pentru el și „pour les connaisseurs“.
Poziționarea sa în metisajul atât de divers al artei contemporane românești este, așa cum am mai menționat și cu alte ocazii, una de anduranță, ea aparținând, oricât ar părea de surprinzătoare afirmația, unei forme tacite de protest. Într-un peisaj dominat de conceptualisme, minimalisme, experimentalisme și alte neoavangarde, unde adesea conceptul teoretic este mai important decât imaginea, Mircea Maurice Novac pledează consecvent prin ceea ce face, fără a-și dori să fie vocal, pentru o artă tradițională formulată pe criterii de gândire și de sensibilitate plastică contemporană.