Greu, foarte greu să nu te gândești la cafard-ul cioranian când discuți (prin excelenta, filologic vorbind, antologie recentă), poezia lui Aurel Pantea, în etanșeitatea ei pusă sub semnul lui nu, al interdicției ontologice, chit că autorul nu se raportează la gânditorul nihilist și își confecționează singur statutul de nimicitor, cum se intitula volumul din 2012. Germenii lecturii „indispuse” a lumii sunt de găsit peste tot, dar cu precădere într-o explicație de subsol din Negru pe negru (alt poem), din 2005, unde găsim nex-ul motivării unei atitudini lirice particulare: „Relația gândirii poetice cu ceea ce nimicește a fost prezentă încă în cartea mea de debut șCasa cu retori, 1980, n.n.ț. Avatarii acestei relații se găsesc în celelalte cărți pe care le-am publicat. Până la această carte/…/ nimicirea era percepută ca o consecință a unei activități pe care imaginația o recepta și o exprima /… /. Ceea ce se întâmplă acum e un proces al interiorizării acelei activități. Dacă, până acum, imaginația poetică păstra o anumită distanță în raport cu acea activitate, de aici încolo, aceasta nu mai e concepută ca un «tu». Acesta începe el însuși să vorbească. Mai limpede, imaginația a descoperit că poartă în ea însăși germenii negației pe care, până acum, o percepea ca lucrând într-o exterioritate”.
Escorta critică, asigurată de Al. Cistelecan, îl prezintă pe Aurel Pantea, drept „ultimul elev a lui Thales”, cu ale lui obsesii ale elementalului, în sensul că epifaniile acvaticului reprezintă un soi de motor al producerii textului. Spiritul pare luat pe sus de simțurile exacerbate, eminescian-bacoviene, cum remarcă prefațatorul, și pus în situația de cronicar al „eului călâi”, cu „față zdrelită”, mod de a trăi definit prin „zbocotirile mele”, lângă „groapa horcăitoare”, după „colțul grohăitor”, rudă cu un orizont „împâclit”, înfrățit, de bună seamă, în logica dizolvării (a oxizilor, zice, insistent, poetul) cu „zgoraoțul de fond”. Fel de a spune că aruncarea în hăul senzațiilor e solidară cu perfecta conștientizare a vertijului, precum o sinucidere căreia ultima celulă a cerebralității îi măsoară progresia.
Din atare motiv, de altfel, aminteam starea de cafard, supranumită, îndeobște, inerție absolută, peste formele omologate de înțelepciune, ca o tânjire a inițiaților, un soi de ataraxie. Cioran o numea „nivelarea a tot ceea ce-i văzut, ridiculizarea diversității”.
Repertoriind formele convulsivului, grotescului și, mai ales, ale spasmaticului, prefațatorul denunță faptul că atrocitatea veritabilă este, aici, nepăsarea, evacuarea emoționalului, uzurpat, și încă voluptuos, de o obiectivitate aproape clinică, aproximată, conform poetului, ca „rece de Flaubert”. Ce să mai glosezi pe tema vanității, după Bouvard et Pécuchet? Poate pe subiectul puii nimicului, prezent în secțiunea Poeme noi, atașată selecției convingătoare (dedicată poeților laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu; coordonatorul colecției: Gellu Dorian).
Ca o atestare a unui „psihism mohorât”, asociabil, ca dispoziție, unei veri „care începe cu arsuri”, citim despre lehamitea decidentă (la doi pași vedem numele lui Kafka, și, nu prea departe, apar și Breugel și De Chirico, deloc, străini, tematic, în context, de Munch): „Eu stau în mut, nu răspund atrocității, lângă mine lasă apă/ toate lucrurile, ca într-o zemoasă frică, vin unii,/ constată și pleacă/ să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind/ vorbe,/ o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător,/ eu sînt tandrețea carbonizată”. Cu adevărat „crunt” este că reportajele din neant sunt „susținute” de o retorică a manierei „reportericești” (de rit bacovian), ceea ce-l face pe Aurel Pantea un talentat slujitor al oximoronului, în măsura în care oficiază, simultan, ca profet al precarității vieții și exprimării ei, și ca apologet al resurecției fără strop de oracular în ea: „Dacă, acum, s-ar reteza un cap, viața revenită/ din locuri foarte joase ar găsi o formă/ în care să se închege pentru încă o privire/ afară.// Acest lucru se știe foarte bine și de asemenea/ pe toți îi interesează”.
Dacă poezia își află sălaș undeva (deși ea este o entitate fugace, de unde și fuga minților contabilicești de ea), o vedem, deocamdată, adăpostită în așa cum spuneam, moartea. Titulatura tombală, prin ce adăpostește, te îndeamnă să speri. La ce? Tot la literatură.