De veghe în zeghe

Știm din relatarea Luciei, soră a lui Daniel Turcea, că, prin 1972, poetul a avut un vis premonitoriu pe care i
l-a destăinuit. Se făcea că, după ce a simțit că o mână puternică l-a izbit cu fruntea de treapta de jos a unei biserici, așa încât nu a mai putut pune piciorul nici măcar pe o singură treaptă, a văzut ieșind din lăcașul sfânt, ce avea frontonul pierdut în nori, doi tineri. Unul era îmbrăcat în ostaș roman și era înarmat cu o suliță, iar celălalt era episcop, ținând Evanghelia în mână. După ce și-au disputat posesia asupra unui copil, care nu era altcineva decât Iisus, l-au apucat cu putere de mână și au intrat cu el în biserică. Pătrunzând și visătorul poet în acea biserică, s-a cutremurat când a văzut-o pe Maica Domnului stând în picioare pe nori, cu Pruncul în brațe, îmbrăcat în zeghe.

Obsedat de această imagine-viziune, a Pruncului de veghe în zeghe, Daniel Turcea a început o căutare febrilă, prin tot Bucureștiul, a bisericii apărute în vis, fiind convins că, din moment ce aici i s-a arătat, aici trebuie să și existe. Cercetările au durat doi ani, timp în care s-a retras treptat din cercul boemei bucureștene, și-a distrus manuscrisele, a abandonat scrisul și a început studiul aprofundat al literaturii sacre. Ghidat, probabil, de fraza pascaliană „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit” sau, cum se întâmplă de obicei atunci când găsești ceva fără să (mai) cauți, Daniel Turcea a ajuns la un sfârșit revelator. După trecerea în revistă a picturilor din interiorul a numeroase biserici, știute ori neștiute de el până atunci, i
s-a dezvăluit totul, din întâmplare, în ziua când a fost nevoit să se dea jos dintr-un troleibuz în Piața Operei, în urma defectării acestuia. Aruncân­du-și privirea împrejur, a văzut Biserica Elefterie Nou, sfințită în urmă cu trei ani și având drept patroni pe Sfântul Mucenic Elefterie, episcop al (I)liricului, și pe Marele Mucenic Gheorghe (adică protagoniștii din visul avut).

Intrat în lăcașul de cult și ridicându-și privirile, călătorul rămas în pană de autobuz și de credință a zărit în absida altarului pictura „Maica Domnului cu Pruncul”, unde, într-adevăr, Iisus era reprezentat în zeghe. Ea fusese realizată de ajutorul de pictor muralist… Arsenie Boca, aflat în pribegia bucureșteană, dar denumirea întreagă, „Maica Domnului cu Pruncul în zeghe”, nu îi era încă dată. Simbolistica evidentă a picturii realizate în 1959 era aceea că, în anii de vârf ai opresiunii instaurate de regimul comunist, credința însăși, la fel ca întreaga țară, fusese îmbrăcată în haine de pușcărie. Mesajul subversiv, transmis de Arsenie Boca – un deținut cu vechi stagii care dezbrăcase de curând hainele vărgate și fusese obligat să le dezbrace definitiv și pe acelea negre, monahale – nu a fost decriptat decât multe decenii mai târziu, scăpând nu numai ochiului vigilent al Securității, ci și interpretării (a)vizaților cunoscători.

Văzându-și visul împlinit la Biserica Elefterie Nou, „Daniel cel Nou” (cum l-au rebotezat Sorin Dumitrescu și Horia Bernea) se desparte în plan literar de onirismul estetic și dă vieții sale o turnură radicală, de prefacere spirituală. Zbătându-se existențial între Verbele „a alege” și „a fi ales”, el a început să frecventeze mănăstiri (Cernica și Antim), a intrat în contact cu părinții Sofian Boghiu și Arsenie Papacioc (care îi va deveni duhovnic) și s-a sincronizat lungimii de undă mistică propagată de Ioan Alexandru. S-a apucat, bineînțeles, să citească poezie mistică și să studieze cărți de teologie, nutrindu-se cu textele Sfinților Părinți.

Discreția și izolarea autoimpusă, ca o consecință firească a structurii sale sufletești retractile, va fi radicalizată prin recluziune, în cea de a doua etapă a vieții, foarte scurtă, de doar trei ani. Deja suferind de hiperacuzie (combinată cu un astm sever), Daniel Turcea considera că
nu-L mai putem auzi pe Dumnezeu, din cauză că facem mult prea mult zgomot cu lamentațiile noastre și cu cerutul față de El a vrute și nevrute. Deși poetul regreta publicarea cărții Entropia (1970), pe care o simțea atârnându-i ca o piatră de gât, între aceasta și Epifania (1978) s-a efectuat o tranziție fără etape intermediare de reveniri, căutări și coagulări. De altfel, prima apariție publicistică, din anul 1966, în revista „Amfiteatru”, respira tot o atmosferă mistică. Debutul editorial a constituit totuși etapa în care s-au dezvăluit, l(at)ent și inconștient, pulsiunile sacrale ale eului, ce au fost reactivate în ultimul volum. Acest fapt poate fi susținut prin sondarea amplelor spații onirice de tip labirintic, ce denotă o continuă și irepresibilă dorință de investigare a intangibilelor esențe ultime ale Firii.

Sinuosul traseu de inițiere spirituală, precedat de dorința de ordonare prin limbaj poetic conceptualizat, a fost marcat de influențe livrești, de trăiri sufletești intense și de mirabile întâlniri. Convertirea și mărturisirea lui „Daniel cel Nou” se vor realiza într-un interval scurt, ce ține de un mic decalaj de sincronizare între ele. De acum înainte, se va simți în scrisul său absorbția esențială a eului biografic în actul creator, între viață și operă nemaifiind o des-părțire, ci o îm-părțire reciprocă a trăsăturilor. Până la sfârșitul zilelor, va trăi rugându-se și scriind, scriind și rugându-se. Fluxul poetic i se va îndrepta de la minte înspre inimă și de acolo spre mână prin forța rugăciunii incontinente.

Volumul Entropia valida, pornind de la legile fizicii, izomorfia dintre știință și poezie. În anii apariției primei „crize” spirituale, de natură „științifică”, viitorul convertit respingea orice îndemn la viețuirea creștină venit din partea celor apropiați. Descendența în linie barbiană a debutului se regăsește în chiar sursa de inspirație generatoare de artă poetică – geometria (când am scris „linie”, m-am referit chiar la domeniul geometriei). Daniel Turcea avea, drept principiu al poeticității, celebrele maxime antice „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimeni nu intră aici dacă nu e geometru”. După surprinderea alternanței entropie–negentropie (dezordine–ordine), poetul urmează treptele devenirii în evoluția către dorita desăvârșire, transformând geometria mirabilis într-o revelație a spiritului. Poetul a păstrat și în Epifania viziunea geometrizantă asupra lumii, aparentului haos care guverna în Entropia explicându-i-se acum logica: „Geometria este haosul care tinde spre axiome/ incertul care tinde spre Incontrolabil” (Geometria sau căutarea drumului).

În efortul spiritului de a ordona haosul, dorința de perfecțiune nu mai este reprezentată de cerc, ci de triunghi. Pe de o parte, lumea cercului îi apare fostului arhitect drept o proliferare a formelor nesigure, supuse timpului și schimbării (temporalitatea trebuie comprimată într-o „clipă” echivalentă în intensitate cu eternitatea). Pe de altă parte, triunghiul întruchipează de acum înainte Trinitatea. „Fizică, ferește-te de metafizică!”, pare să amenințe Daniel Turcea și astfel poezia sa ajunge să-și inventeze propria geometrie, a formelor pure și doar aparent dezordonate, al căror grad de rudenie cu onirismul se mai observă doar în caracterul halucinator și irațional al investigării de noi spații lirice. Oricum, tatonările anterioare s-au dovedit a prilejui un răgaz rodnic în căutarea adevăratului Rost.

Cel care cochetase cu preceptele înțelepciunii orientale crede acum că budismul nu are putința de a ridica omul la condiția euharistiei și că taina sau puterile ascezei propovăduite de Părinții ortodocși ai pustiei nu vor fi micșorate nici de tehnicile yoga, nici de meditația transcendentală (din păcate, Daniel Turcea nu a mai apucat să trăiască scandalul ideologic declanșat de „afacerea «meditația transcendentală»”). Cele două tehnici mistice, Penitența profundă și Iubirea degrevată de variabilele mundanului, ce permit accesul la renașterea inițiatică, vor dobândi statut cathartic prin sublimarea în substanță lirică. Cuvintele-cheie ale noii tematici vor fi pe măsură: viața, păcatul, jertfa, mila, bucuria, moartea și mântuirea.

Grație saltului ontologic și concepției teoforice, poetul își construiește noua identitate în jurul unui axis mundi cristologic și astfel „Imitatio Christi” va deveni modelul existențial până la atingerea vârstei christice, atunci când se va stinge. Cu o atitudine lucidă și chiar cu o iluminare lăuntrică de sorginte martirică în fața sfârșitului, muribundul a dictat surorii sale Lucia „cele din urmă poeme de dragoste creștină”, în număr de șapte, din care citez: „Vin vestitorii/ Ca la răscruce/ Sună din corn, dulcele corn/ Toată suflarea/ Mirele cheamă/
Lasă-i mai lasă-i/ Ca-n moarte dorm// Iată-i/ Se-adună/ Au daruri multe/ Bogată-n durere/ I-am pus cunună/ Lacrimă, gândurile/ Să vi le-asculte” (Balada nunții).

Traseul pe care a evoluat omul și poetul Daniel Turcea a fost de la boema temperată la asceza intemperată. Aș continua o idee cu care Nicolae Manolescu încheie textul dedicat poetului în Istoria critică a literaturii române: „Spiritualismul acesta își creează treptat stereotipiile și retorica. Lumina, focul, cerul, semințele, lacrima, soarele, logosul alcătuiesc fondul principal de cuvinte. Convențiile împung tot mai des, ca niște coaste, pielea poeziei: Adevărul, Viața, Lumina încep să fie scrise cu majusculă. O monotonie liturgică pune stăpânire pe poezia lui Daniel Turcea, care e greu de știut cum ar fi continuat (între purismul tot mai excesiv și dogmă), dacă poetul n-ar fi dispărut la simbolica vârstă de treizeci și trei de ani”. Probabil că, dacă nu ar fi trecut la cele veșnice atât de timpuriu, Daniel Turcea ar fi luat-o, prin vămile – mistuitoare și purificatoare totodată – ale pustiei, pe urmele celui care își adăugase o vocabulă numelui de botez pentru a se autoînvesti cu însemne de botezător. Este vorba, desigur, despre Ioan Alexandru, care, suflând în trâmbițele apocaliptice, scoase din tenebrele nopții misticoide, ajunsese să se creadă „semnelor vremii profet”, dar își va fi risipit, treptat-treptat, identitatea ontopoetică.

Sper că, dacă ar mai fi trăit, autorul Epifaniei ar fi continuat să scrie cu ardoarea temperată a incandescenței lirice, în tonalitatea gravității extatice puse sub semnul iluminării și al credinței lucide. Însă nu trebuie să fac presupuneri asupra a ceea ce ar fi fost, ci să constat ceea ce a rămas în urma poetului după 40 de ani de la dispariție. Daniel Turcea a fost deschizător de drumuri: pe de o parte, s-a remarcat ca promotor al onirismului estetic, iar pe de altă parte, a fost un inițiator al epifaniilor extatice prin poezie. El nu a manifestat filiații de grup și a fost singular prin adoptarea unei noi tehnici poetice, cu un timbru original, conferit atât de experiența existențial-spirituală, cât și de sunetul specific eufonic al limbii în care și-a transcris ca într-o transă (iar nu în transă) trăirile.