Brexit sau Lilliput?

prieteni care știu că-mi câștig existența pe seama briților (mai precis, a limbii și culturii lor), mi-au reproșat că
n-am scris mai nimic despre nebunia legată de ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană. N-am scris pentru că oricum se comentează enorm pe această temă. Excesiv și aberant. E mai mult
wishful thinking („gândire deziderativă“) decât rațiune în majoritatea copleșitoare a articolelor și intervențiilor publice. Ca să vă dau un singur exemplu, pe care mi l-a furnizat Răzvan Voncu, iată cum gândește un tânăr intelectual englez: „Deși sunt în favoarea Brexit-ului, am votat împotrivă pentru că nu-mi plac cei care au votat pentru“. Mai mult, englezul cu pricina susținea că Marea Britanie a murit în 1979, odată cu venirea la putere a lui Margaret Thatcher. Nimeni alta decât premierul anti-european al Marii Britanii, ale cărei idei izolaționiste le împărtășește…

Există în cuvintele citate o mie de explicații pentru că s-a ajuns unde s-a ajuns. E suma unor contradicții, aparent ireconciliabile, în care acest popor trăiește de câteva veacuri. Ei au vrut să fie mereu altfel, operând cu unități metrice și de măsurare a greutății proprii, cu prize de construcție specială sau propunând formule bizare de a reglementa circulația. E drept, deplasarea pe partea stângă a carosabilului continuă tradiția legiunilor romane. Mărșăluind pe drumuri necunoscute și neprietenoase ale planetei, soldatul roman avea pregătit scutul în mâna stângă și sabia în dreapta. Asta impunea în mod logic alegerea părții mai lesne de apărat a șoselelor. Astfel de lucruri definesc anglicitatea,
într-un balans aiuritor al contradicțiilor. În pri­mul rând, fobia față de celălalt, topită într-o derutantă ură față de sine. Identifici imediat mania grandorii, dar și disperarea decăderii. Blestemul individualismului, dar și fascinația necunoscutului. Un conservatorism cu fantasma dominației universale, dar și un liberalism constipat, cu precepte rigide și total indiferent la consecințe. O obsesie a depărtărilor și o spaimă bolnăvicioasă față de vecinătăți.

Toate acestea le identifici repede într-o călătorie, fie ea și de câteva zile, la Londra. Cu o populație ce depășește zece milioane de locuitori, ea rămâne nu doar deplin reprezentativă pentru ideea de britanicitate, dar e și vehiculul unei pronunțate formule geo-psiho-politice. Trec peste faptul că, în viața de zi cu zi, e posibil să nu prea întâlnești englezi. O privire rapidă arată că pe străzile Londrei englezii sunt cam trei-patru din zece. Mai constați, apoi, că oamenii vorbesc mult mai puțin la telefonul portabil decât în alte mari orașe ale lumii. Iar cei care vorbesc nu sunt aproape niciodată englezii etnici. Însingurați, apatici, indiferenți, aceștia pășesc tăcuți spre destinații tainice, parcă numai de ei știute. Urmărindu-i, îți lasă impresia unor exilați în propria lor țară.

Nu-i găsești nici măcar în magazine. Firmele comerciale faimoase de pe marile bulevarde ale orașului au, în majoritatea covârșitoare, angajați proveniți din colonii: indieni, pakistanezi, africani, caraibieni, sud-americani. În hoteluri, inclusiv în cel în care am locuit, cameristele provin cam din aceleași zone, dar și, mai nou, din pepiniera Est-Europeană. O formă certă a succesului o constituie promovarea în postul de chelneri-șefi, bucătari sau recepționeri — poziții sociale mult invidiate. Am întâlnit români fericiți să le ocupe, iar eu m-am bucurat de bucuria lor. Unde sunt, totuși, englezii? În birouri, în bănci, în laboratoare de cercetare, în funcții administrative înalte, în politică, în partide, în ministere. Și chiar în librării, unde majoritatea vânzătorilor pe care i-am întâlnit au origini evident britanice.

Sunt toate acestea semnele unei clare stratificări profesionale și sociale? Sunt, dar e incorect politic s-o enunți ori s-o recunoști. Așa că, printr-un tacit acord, nu se vorbește despre ele. Discursul public e plin de bunele intenții ale egalității, libertății și fraternității, dar realitatea e mai nuanțată (ca să mă exprim eufemistic). Ori, ca într-un vers de Nina Cassian, „fața locului“ e cam tumefiată… Pentru că, da, există o tânjire după singurătate a englezului, pe care o vezi chiar și atunci când participă la mari spectacole publice, sportive ori muzicale. Dar mai ales atunci când bea, prăbușit în sine, într-o tăcere neliniștitoare, într-un bar. În lumina ultimelor evoluții sociale și politice, aș spune că englezul e un ins tolerant, dar plin de fobii, care ar vrea să te țină prizonier în singurătatea lui. El a ajuns la performanța nu de a-i alunga pe străini, ci de a alunga lumea din care provin aceștia. Suferă, cum s-ar spune de geografo-fobie.

Acestea fiind zise, mă întreb: dar dacă, prin Brexit, englezii încearcă un experiment politic nemaiîntâlnit în istorie? Dar dacă vor să reconstruiască, în granițele interne, la scară minusculă, un imperiu de genul celui pe care l-au stăpânit, și a cărui mentalitate e profund înrădăcinată în subconștientul lor? Ceea ce pare multor străini aroganță e doar fața vizibilă a unei realități la care au acces doar ei. Un imperiu autist, plutind deasupra solului și mării, asemeni insulei suspendate a lui Magritte („Castelul din Pirinei“), populat de liliputani cu morgă, care se amuză să construiască o tradiție doar de dragul de a o dinamita mai apoi.

Nu trebuie să uităm că britanicii n-au aderat la Uniunea Europeană din pură plăcere. Cu pragmatismul care-i caracterizează, au identificat repede ce avantaje pot obține, utilizând o politică a forței și a presiunii calme, ce le este caracteristică. Treptat, mecanismele de funcționare ale UE s-au modificat — și asta i-a iritat profund. Spre deosebire de mulți euro-sceptici, eu cred că organismele europene sunt extrem de elastice, și nu rigide, așa cum le descriu adversarii lor. Or, capacitatea europeană de reinventare nu e deloc pe placul britanicilor iubitori de predictibilitate și obișnuiți să conducă omenirea din turnul lor de fildeș. În noua configurație mondială, „trebuie să pui osul“, cum se spune, dacă nu vrei să fii scos de pe harta țărilor competitive.

Iubind status-quo-ul, britanicii nu aveau cum să fie fericiți atunci când au constatat că sărbătoarea la care au fost invitați seamănă, pe alocuri, cu munca silnică. Credeau că vor primi un fotoliu într-un birou cu aer condiționat și secretară, dar li s-au pus în mâini lopeți și târnăcoape. I-a deranjat atât de profund acest disconfort, încât au uitat cu totul de imensele avantaje aduse de plasarea în fotoliile de orchestră ale UE. Nu s-au mulțumit să fie prim-soliști, ci au vrut să cânte fără dirijor, dând afară și instrumentiștii. De-o vreme, ei caută o ipotetică pisică neagră
într-o cameră fără lumină, fără uși și fără geamuri, și din care pisica plecase, de altfel, demult.

Dacă ai răbdarea să urmărești două-trei ore pe zi dezbaterile de la principalele lor televiziuni ori din presa scrisă, așa cum am făcut eu recent, senzația de absurd te copleșește. Politicienii care susțin explicit Brexit-ul mi s-au părut niște maeștri ai împingerii nebuniei în metafizic: după ce, cu o seninătate stupefiantă, au mințit despre gravul pericol reprezentat de apartenența europeană, acum jură sarcastic pe democrație, cerând imperios respectarea deciziei referendumului pe care îl trucaseră. Dezbaterile din parlament par decupate dintr-o comedie macabră, ca într-un azil de boli mintale în care doctorii sunt puși în cămașă de forță, iar pacienții au îmbrăcat halatele albe și dau, doct și tacticos, consultații și eliberează rețete.

Văzând la fața locului determinarea celor care au acces la televiziuni și presă, înclin să cred că nu există drum de întoarcere. Marea Britanie va ieși, cu certitudine, din Uniunea Europeană. Și asta deși lumea pare pe deplin conștientă de uraganul social care va urma. Cu cât se apropie data-limită, 29 martie, nuanțele dispar și se instalează o dorință surdă de a pune capăt, indiferent cum, unui coșmar care durează de prea multă vreme. Soluțiile post-Brexit nu par să preocupe însă pe nimeni, iar viziunile privind evoluția pe termen lung a țării lipsesc cu desăvârșire. Se trăiește intens, cu fețe crispate, finalul unui film scris de niște scenariști beți și intrat pe mâna unor regizori scelerați. Și totuși, spectatorii freamătă, convinși că va veni un The End salvator. Dar dacă, așa cum se petrece adeseori în viață, The End e chiar The End?

punând cap la cap lucrurile, cred că englezii nu sunt deloc conștienți că imperiul pe care-l conduceau nu mai există. Inevitabila aroganță a celui care stăpânește lumea s-a metamorfozat într-o negare paranoică a realității. E adevărat, au făcut minuni în arta de a atrage, prin marile lor școli și universități, crema intelectuală a Europei. Dar asta se întâmpla în condițiile în care, aflați în poziții-cheie la nivel european, își impuneau fără nicio opoziție planurile. În condițiile actuale, vor trebui să facă față altor provocări. Ce se va întâmpla cu Scoția? Dar cu Irlanda de Nord? În ultimii ani, a apărut o formațiune paramilitară despre care s-a vorbit puțin, dar care a devenit, pe măsură ce se apropie Brexit-ul, extrem de activă. Ea se numește The Real IRA (Real Irish Republican Army) și nu-și ascunde nici intențiile de a elibera Ulster-ul de sub ocupație englezească, nici metoda prin care vrea s-o facă: terorismul.

Nimic nu-i clintește însă pe englezii decidenți din drumul lor spre ceea ce se desenează a fi contururile unui infern. E limpede: disprețuiesc Europa (din care Irlanda continuă să facă parte, și încă plină de entuziasm). E greu de crezut că Bruxelles-ul va depăși, în cazul agravării extreme a situației, nivelul unor comunicate politicoase și că va sări în ajutorul a ceea ce deja începe să fie o Mică Britanie. Dar se pare că protagoniștilor nu le pasă deloc. Și atunci, mă întreb: de ce ne-ar păsa nouă?!