De ziua Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului, pe strada îngustă din dreapta statuilor de pe dealul Patriarhiei, se îmbulzeau, în tăcere, mii de dreptcredincioase, nerăbdătoare să atingă moaște.
Singura ființă cu spatele la Patriarhie și cu fața spre oraș era o țigăncușă măturăreasă, cam durdulie pentru vârsta sugerată de față și de ochi, care, pe drumul rezervat limuzinelor înalt-prea-sfinților, sprijinită cu chiu cu vai în coada măturii ce i se zvârcolea sub braț, încerca să formeze un număr pe un smartphone lucitor. Ar fi reușit fără îndoială dacă nu ar fi ținut între degete și o țigară aprinsă, de care părea că nu poate să se despartă în niciun chip.
Am trecut strada pe zebra aproape ștearsă și am intrat în părculețul colorat strident, à la Firea, și, împreună cu patru sau cinci școlari dolofani, hipnotizați de mesajele ori de imaginile de pe mobil, am ajuns pe insula dintre liniile de tramvai, în oaza pe care o știam de mult, ca pe una a porumbeilor fericiți.
Două sau trei bătrânici cu broboade ce le acopereau inegal fruntea împrăștiau celor câtorva sute de porumbei resturi de tot felul, boabe, bucăți, mai mari sau mai mici, de pâine scoase din buzunarele hainelor lungi și ponosite. Speriați doar de ivirea vreunei grive cu zbor zigzagat dar hotărât, porumbeii își arătau, în jurul pantofilor noștri, îndestularea și mulțumirea. Se hârjoneau printre picioarele trecătorilor și se îngurluiau fericiți și grași, îndopați cum poate numai cei de la Roma sau Veneția mai sunt. Nu puțini păreau să aibă tentații erotice sau sugerau, împinși de preaplinul burții, dorința de împerechere.
Am pășit apoi peste șinele tramvaiului și, dincolo de bulevardul spre parlament, invadat de limuzine strident vopsite și cu claxoane insuportabile, am pășit pe lângă farmacii, magazine alimentare și fast-food-uri, pe strada ce duce la podul peste canalul Dâmboviței. E o stradă aglomerată, gălăgioasă și veselă, plină de cerșetori cu stil, dar și de țigănci ce-și mută greu fundul de pe bănci spre a mai cumpăra o plăcintă ori pentru a oferi spre vânzare vreo fustă sau o basma colorată violent. O stradă pe care toți gesticulează, vorbesc tare și nu numai la telefoane, ca și cum ar dori să fie auziți de trecători și să-și arate stăpânirea de sine, indiferența față de reguli și convenții și, de ce nu, bucuria de a fi liberi să facă ce vor.
Porumbei grași și gălăgioși se strecurau, și aici, printre picioarele trecătorilor, dar aici aveau motive să fie mai timizi, complexați, cum păreau să fie, de ființele acelea durdulii în pantaloni și fuste din jur. Căci fericirea vremurilor noastre dă rezultate. Rotunde și mărețe sunt șezuturile doamnelor și domnișoarelor, rotunji și durdulii bătrânii ce clefăie sanvișuri în fața fast-food-urilor. Burțile bărbaților tineri dau și ele năvală, odată cu conversațiile stridente prin telefon, din care reconstitui biografii și atitudini macho.
Când, împinse de un elan erotic de nestăvilit, doamnele și domnișoarele acestor vremuri fericite își îmbrățișează de la spate bărbații, burțile acestora se completează cu fundurile doamnelor spre a alcătui obiecte globulare mirobolante și demne de a fi jinduite.
S-ar zice că dorința fierbinte a urmașilor lui Vadim, aceea de a avea, în sfârșit, o Românie dodoloață s-a împlinit.
P.S.: Două știri din 9 noiembrie:
Și-a omorât prietenul de pahar, apoi a făcut selfie cu cadavrul.
O fată de 13 ani s-a aruncat de la etajul II după o ceartă cu părinții în legătură cu telefonul mobil.