Faptul că Green Book (O prietenie pe viață, 2018) în regia lui Peter Farrelly a câștigat cel mai proeminent dintre premiile Oscar, Premiul pentru cel mai bun film, – l-a luat și pe cel pentru Cel mai bun scenariu orginal cu semnătura lui Nick Vallelonga, Peter Farrelly, Brian Hayes Currie – nu ar trebui să surprindă având în vedere tema aleasă, și anume rasismul, care a bântuit o lungă perioadă de timp societatea americană. În fapt, Tema este mare vedetă a Oscarurilor de la un timp încoace, iar Tema înseamnă elogiul minorităților de la cele sexuale la cele religioase, de la persoanele de culoare la mexicani, de la persoanele cu dizabilități la cele „diferite“, oricare ar fi Diferența, într-o liturghie a inclusivității absolute etc. ce e rău în asta? În primul rând, faptul că tot ce cade în afara temei devine, cum mici excepții irelevant. În al doilea rând, că forța cu care Tema se impune împiedică tocmai o explorare a ceea ce o constituie și o imolează și anume stereotipurile. Tema este identică cu sine, autosuficientă, totul e știut de la bun început, ceea ce poți face este să creezi variațiuni în jurul ei. Tema aleasă convine acestei ideologii stângiste reloaded, a „politicii corecte“, ceea ce într-un limbaj vulgar marxist acum demodat ar înseamnă să te situezi „pe linie“. Să ne reamintim de filmul lui Steve McQueen, Twelve years a slave, care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun film în 2014, fotoshopat în spiritul corectidunii politice, un film „frumos“ de la un capăt la altul, fără nicio umbră, fără nicio ambiguitate, curat alb-negru. Ei bine, Green Book nu e asta, agenda ideologică care configurează Tema de obicei nu dictează conținuturile filmului, nu edifică un moralism de arătător înfipt în ochiul publicului. Ea nu dispare complet, dar este corodată prin ironie, printr-un superb comic de limbaj și nu numai, prin jocurile ambiguității, prin nuanță, acești doi dușmani implacabili ai Temei. Subtema filmului preia conducerea, iar această subtemă este prietenia. O poveste despre prietenie spune filmul lui Peter Farrelly, într-un tablou revelator al Americii anilor 1970, unde Nordul și Sudul în ceea ce-i privește pe oamenii de culoare sunt despărțite de o frontieră invizibilă. Pentru aceasta există acest green book, un fel guide de routard american pentru negri într-un sud fracturat de ura de rasă, dar cu o elită care apreciază cultura, muzica. Pentru a evita conflictele și situațiile inconfortabile de ambele părți, cartea verde situa pe hartă locurile frecventabile pentru afro-americani, dincolo de care erau încă tratați drept niggers. Premisa comediei cum era de așteptat stă în combinația alb-negru, mai precis un șofer de taxi, Tony Lip, (Tony Buză), Jack of all Trades, apropiat al mafiei italiene din Bronx interpretat de un Viggo Mortensen sensibil mai împlinit și un pianist cu o alură aristocratică, interpret de jazz, Don Shirley (Mahershala Ali), care a programat un turneu în sudul reacționar și îmbibat de rasism. În mod abil, Peter Farrelly creează impesia de a opune consumerismul cel mai rudimentar, cultura KFC, Tony este campion la înfulecat hamburgeri, unei culturi rafinate, care a modelat societatea americană a ragtime-ului, les années folles fitzgeraldieni, când de fapt le armonizează, amintind că America de Nord este gazda unor metisaje culturale spectaculoase. Alb-negrul rasial este dublat aici de un alb-negru cultural, cele două personaje se află astfel la antipozi pe două direcții: prejudecățile rasiste și distanța socială considerabilă pe care educația o precizează cel mai bine. Și totuși, fără a forța nota prin doctrina faptului ilustrativ moral, toate aceste distanțe sunt traversate în direcția unei reale prietenii, iar acest fapt deși așteptat, pe agendă, este neașteptat prin firescul cu care se petrece. Dincolo de situații penibile care subliniază penibilul segregaționismului, există tușe de o reală finețe. Oprit lângă o plantație din cauza unei pene la motor, Don Shirely devine centrul atenției negrilor care lucrează acolo și care văd un fapt incredibil: un om de culoare de o maximă eleganță, rezemat de un Cadillac condus de un alb care trebăluiește cuminte. Ironia se adâncește aici într-o tristețe pe care privirile o captează elocvent.
Tot alb-negru, de data aceasta pelicula, este și filmul Roma al lui Alfonso Cuarón, film care a primit Premiile pentru Cea mai bună regie și pentru Cel mai bun film străin. Și aici tema este de actualitate, mexicanii, dar de data aceasta văzuți la ei acasă, dincolo de exotismul încărcat de cruzime al războiului cu cartelurile, cu o istorie la firul ierbii care se transformă aproape în tablou de gen. Regizorul urmărește existența modestă a unei familii în Mexico City din anii 1970-71, focalizând pe o servitoare pe nume Cleo Gutiérrez (Yalitza Aparicio). Filmului îi lipsește totuși un ax, intenționat descentrat el fotografiază nostalgic scene de viață care amintesc de copilăria regizorului. Și aici există o diferență de clasă, nu și de rasă, însă Cuarón o rezolvă în sensul unei servituți domestice care îl ridică pe cel umil la demnitatea nobleții sufletești. Familia îi este recunoscătoare lui Cleo pentru grija pe care o poartă copiilor atașați de ea. Cumva ea este inclusă în această familie prin afecțiunea și devotamentul ei, atașament canin, adică fără vorbe și fără interogații așa cum idealizează imaginea unei armonii proprii unei retrospective nostalgice. Frumusețea simplității, jocurile de lumină și umbră, impresia de intimitate velurată a încăperilor, convin acestui hieratism silențios al figurii centrale, reținerii delicate în umbra unei reverențe făcute vieții altora cu prețul investirii totale a propriei vieți. Este felul în care Cuarón face frumos oferind o felie de viață cu ideea generoasă cum că clasa muncitoare ajunge negreșit în Paradis.
premiul Cel mai bun actor în rol principal i-a revenit lui Rami Malek în filmul Bohemian Rhapsody ca interpret al lui Freddie Mercury. Despre inexactitățile care apar cu nonșalanță în acest biopic critica a vorbit din plin, așa cum i-a fost recunoscut lui Malek „fidelitatea“ față de acest uriaș artist, Freddie. Bisexualitatea și ulterior opțiunea definitivă pentru homosexualitate constituie și aici tema care structurează o bună parte din film. Și într-adevăr, Malek se străduiește să semene în film cu Freddie din realitate, și uneori îi reușește, în scenele tonice, precum cea a concertului din final, asta pentru că atunci muzica lui The Queens dă pulsul, bate tobele, răzbate dincolo de plastilina care a reușit să ia forma potrivită. Pentru că altfel, Malek recuperează prea puțin din tensiunea artistului, complăcându-se într-o atitudine gay de tip fairy, când carnavalescul boem-queer al lui Freddie este de o forță covârșitoare, de o energie care țâșnește prin toți porii. Această intensitate nu a reușit să o identifice Malek, cantonat în artificiile superficiilor, făcând personajul din dantura de rozător a rockerului, fără să dea peste ceea ce avea cu adevărat tulburător dințosul Freddie.
Cât despre premiul pentru Cea mai bună actriță în rol principal înmânat Oliviei Colman din The Favourite al lui Yorgos Lanthimos, trebuie spus că îl merita cu prisosință. Și aici Tema și-a ițit capul, o persoană cu debilități, din păcate neconvenabilă ideologic prin faptul de a fi regină, regina Anne a Angliei, dar convenabilă pentru faptul de a fi fost și puțin lesbiană, este manipulată de persoane cu abilități și apetit pentru putere, Lady Sarah (Rachel Weisz) și Abigail (Emma Stone). Abordarea remarcabilă a unei epoci istorice conduce și aici la un film de tip tablou, doar că tabloul rămâne pe fundal, prim-planul fiind umplut cu alte conținuturi. Duelul dintre cele două femei pentru rolul de „favorită“ a unei regine bolnave de gută și debilă are ceva hilar și respingător totodată, singura umanitate revendicată tocmai prin slăbiciune fiind cea a reginei. Grav și comic se întrepătrund în filmul lui Lanthimos care scoate la suprafață un tulbure amețitor al unei ticăloșii umane pe care-o cosmetizează cel mai bun witticism, un dialog spumos care egalează pe un alt palier pe cel din Green Book, singurele filme care emană inteligență, care construiesc nu doar prin imagine, ci și prin limbaj.
Cele patru filme care adună cele mai importante premii de anul acesta au desenat o parte din geometria Oscarului de anul acesta. Iar această geometrie începe tot mai mult să devină o istorie a Temei în confruntarea ei cu tot ceea ce o contrazice.