În calendarul cultural al anului 2019 sunt de marcat două importante date comemorative nu numai pentru spațiul francez: centenarul morții lui Pierre-Auguste Renoir și 40 de ani de la moartea lui Jean Renoir. Expoziția „Renoir père et fils“, deschisă la Muzeul Orsay (noiembrie 2018 – ianuarie 2019), a venit în întâmpinarea acestor evenimente, propunându-și să scoată în evidență o complexă și fructuoasă relație dialogică între două arte vizuale (pictura și arta cinematografică), dar și o trecere de ștafetă între două generații ale aceleiași familii, sub aspectul ascendenței/descendenței biologice și creatoare. Realizarea expoziției a fost rodul colaborării între Barnes Fondation și muzeele pariziene Orsay și Orangerie, la care s-a adăugat sprijinul venit din partea colecțiilor publice și private. Barnes Fondation, din SUA, adăpostește cea mai mare colecție din lume a tablourilor lui Pierre-Auguste Renoir (îndeosebi acelea din ultima parte a vieții), dar și cea mai importantă colecție de ceramică lucrată de Jean Renoir înainte de a se lansa în lumea cinematografiei.
Expoziția, prima consacrată într-un muzeu relației între tată și fiul Renoir, a avut în intenție să supună cu subtilitate examenului comparatist, într-o perspectivă nouă și nuanțată, felul în care opera tatălui și a fiului au intrat în rezonanță, deși nu în manieră exclusivă. Posibilitatea decelării proximităților, codurilor de corespundere și de dialog ale acestei moșteniri de preț a fost lăsată în seama vizitatorilor. Spațiul expozițional a fost aranjat într-un anumit număr de secțiuni și a reunit în manieră încrucișată tablouri, extrase din filme, pelicule documentare, desene, gravuri, afișe, coperte de revistă, ceramică, fotografii, scrisori, manuscrise, costume, arhive inedite și achiziții recente. Toate depun mărturie pentru momentele de întâlnire mirabile între doi mari creatori aflați în dialog fecund și bogat în situații paradoxale, ce nu s-au limitat la simple transpoziții vizuale între două forme de expresie artistică.
Dacă gustul lui Pierre-Auguste Renoir pentru teatru, pentru spectacol poate isca unele comparații, interesul său pentru cinema nu ne este cunoscut. Nu prea avea cum să aibă vreunul, deoarece filmul se afla abia la începuturile sale mute atunci când el a murit. Jean s-a lansat în cinema ulterior dispariției tatălui și de aceea nu poate fi vorba de nicio influență a fiului asupra tatălui, iar interpretările pot fi făcute în direcție univocă, de la pictură la arta cinematografică. La data morții marelui pictor, fiul mijlociu din cei trei fii ai săi, Jean, avea 25 de ani și nu făcuse nimic semnificativ din punct de vedere existențial și profesional (se exersase foarte bine în arta ceramicii, la îndemnul tatălui, dar a renunțat). Și nici nu prea stătuseră împreună, deoarece a fost dat la pension de la 7 până la 13 ani. Însă a simțit mirosul de atelier, în calitate de model pentru 60 de tablouri și de pasteluri, din această postură păstrând amintiri și anumite idei despre creație, printre care și aceea potrivit căreia arta cinematografică este inferioară picturii.
Jean Renoir a mărturisit că și-a petrecut toată viața în încercarea de a determina influența tatălui asupra sa: a traversat perioade în care făcea tot ce-i stătea în putință pentru a scăpa de sub tutela sa, iar în altele se „îndopa“ cu formule despre care credea că le deține de la el. Prilej de comparație când mai apropiat, când mai depărtat, modelul artistic oferit de părinte a constituit un reper, o sursă de inspirație mai mult decât un punct de sosire pentru concepția sa despre arta cinematografică. A imita nu a însemnat pentru Jean Renoir simplă copiere; dacă a imitat, a făcut-o cu bucurie și într-o manieră mai profundă decât pare, totul jucându-se dincolo de o simplă asemănare vizuală, pe coordonatele principiilor clasice. De altfel, Pierre-Auguste este unul dintre ultimii mari pictori clasici, iar Jean va deveni unul dintre primii mari cineaști ai lumii, cu o mare influență asupra artei secolului al XX-lea.
Marea întâlnire cu adevărat s-a întâmplat în 1917, când fiul vine de pe front grav rănit la un picior și riscă să-i fie amputat (cu sechele severe pentru toată viața), iar tata este și el imobilizat din cauza unei poliartrite reumatoide ce l-a chinuit crunt în ultimele două decenii de viață. Este perioada când ei intră într-un adevărat dialog existențial și se simt tovarăși de suferință în urma acelorași dizabilități fizice. Însă abilitățile de pictor (ca să nu spun valențele geniale) ale tatei sunt mai dezvoltate ca nicicând. Cu doi ani în urmă, începuse să aibă drept model pe Andrée (Dédée) Heuschling, care l-a determinat să fixeze pe pânză prodigiosul strigăt de dragoste de la sfârșitul vieții. Lipsa datării de pe lucrările cu ea ar putea explica multe… Cert este că, timp de patru ani, Dédée a fost model pentru mai mult de 100 de tablouri sau schițe (capete, portrete, figuri fanteziste, scene de gen), ceea ce înseamnă realizarea a două lucrări pe lună (enorm, având în vedere starea gravă a sănătății pictorului). Lui Renoir îi plăcea să o picteze în atelier, în aer liber, din față, din spate, trei sferturi, bust, în picioare, stând, întinsă, dar mai ales nud (et pour cause…).
Nu știm de unde va pleca impulsul, de la nudurile pictate de tată, care au deșteptat nu numai emoția estetică, sau de la modelul însuși, dar rămâne un fapt că Jean este „impresionat“ și se îndrăgostește de Andrée Heuschling. Reciproca devenind valabilă, se vor căsători la trecerea cuvenitelor 40 de zile doliu după moartea pictorului (aceasta este o concluzie a mea) și astfel ultimul model pentru tată și prima soție pentru fiu constituie legătura esențială între operele lor. Impulsionând creația artistică a celor doi bărbați, Dédée a inspirat pe marele pictor și pe mirele regizor în curs de afirmare. Afirmația viitorului mare regizor conform căreia a început să toarne film doar pentru ca soția să fie vedetă este, poate, exagerată, dar nu este nicio îndoială că, sub noul nume de scenă, Catherine Hessling a fost prima și cea mai importantă colaboratoare a sa atunci când s-a lansat în cariera cinematografică.
Transformarea planturosului model pentru pictor în actriță de mare talie expresivă ține de istoria unui parcurs artistic familial și nu a venit de la sine. Aceea care avea drept modele pe Gloria Swanson și pe Greta Garbo și-a impus un regim sever de viață (reechilibrare alimentară, echitație, dans) și a devenit de nerecunoscut nu numai din punct de vedere fizic. Marea actriță descinsă dintr-un sat de lângă Reims i-a lăsat pe toți muți de uimire, deoarece a oferit perioadei filmului mut o viziune elegantă și rafinată a unei femei de ținută a timpului său, care știe să se îmbrace, la antipodul nudurilor fanteziste și atemporale care îl inspiraseră pe Renoir.
Andrée Heuschling nu a fost singura femeie comună din viața celor doi. Înaintea ei, model preferat pentru pictor a fost nepoata doamnei Renoir, Gabrielle Renard (de remarcat paronimia Renard–Renoir, la fel ca și aceea între numele soțiilor avute de Jean: Dédée–Dido). Adusă în familie înainte de nașterea lui Jean, pentru a-i fi doică, acesta o va considera toată viața ca pe o soră sau ca pe o a doua mamă. Asemenea lui Andrée Heuschling, ea a fost un liant între tată și fiu. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, s-a instalat cu familia la Los Angeles, din întâmplare nu departe de locuința lui Jean. Era perioada americană când autoexilatului îi lipsea atmosfera franceză, cu bistrourile, restaurantele, balurile și glumele amicale. Fără activarea din partea lui Gabrielle a numeroase amintiri, apariția cărții la care a lucrat aproape 20 de ani, Pierre-Auguste Renoir, mon père, nu ar fi fost cu putință. De altfel, în epilog, autorul nu se adresează tatălui, ci lui Gabrielle, el fiind de părere că un adio spus copilăriei nu poate fi exprimat decât prin două cuvinte: „Așteaptă-mă, Gabrielle“. Ea murise cu puțin timp înainte de terminarea cărții.
Odată cu intrarea în expoziție, am pătruns într-o atmosferă degajată, de seninătate familială, deoarece plăcerea culorilor și a formelor (inclusiv acelea feminine) a intrat în specialitatea „casei Renoir“. Prin vene le-a curs amândurora același sânge de artist, fiindu-le comune nu numai preferințele de a lucra în familie, ci și jocurile de lumină, efectele umbrei, atașamentul față de natură, căutarea mișcării (apa, scăldătoarele, bărcile, balansoarul, dejunul pe iarbă, french cancan-ul). Ieșind din expoziție, mi-am dat seama că între cei doi mari creatori nu au existat practic niciodată conflicte și m-am gândit la o altă filiație, la felul cum poți deveni mare scriitor prin ricoșeu față de modelul patern.
Este vorba despre Mateiu I. Caragiale, care, nu numai pentru faptul că era lipsit de psihologia scriitorului profesionist, nu avea nicio mândrie de a fi progenitura celui considerat a fi cel mai mare scriitor român al timpului. Crezându-se mereu victima adversităților destinului, nu a ezitat să-și califice tatăl drept „pungaș„ în urma conflictului creat din cauza moștenirii. Bănuim ce ar fi făcut autorul Crailor de Curtea-Veche cu banii de pe moștenire, însă știm că Jean Renoir a considerat o adevărată trădare din parte-i momentul în care, pentru a se lansa în cariera filmică, a trebuit să vândă tablourile tatălui (numai câteva dintre ele s-a reușit a fi recuperate ulterior). Mateiu a nutrit complexul pozitiv al bastardului și nemulțumit de familia pe care o are își și caută o alta, pe care o creează în ficțiune prin obsesie genealogistă.
În interviuri și în scrierile sale, mai ales în cartea Pierre-Auguste Renoir, mon père, prin care a dovedit că nu este un simplu autor, ci un adevărat scriitor, Jean își califică părintele de mai multe ori drept geniu. Este posibil ca, întreținând mitul gloriei paterne, să se fi gândit și la propria imagine. Ca orice mare artist, avea și el orgoliul nemăsurat, pe care se străduia să-l mascheze cu o modestie mult prea afișată pentru a nu fi bănuită că este de fațadă. Dar aceasta nu schimbă cu nimic datele problemei: nu este ușor să te știi fiul unuia dintre cei mai mari pictori ai lumii, iar Jean a reușit să gereze numele de familie și să-l impună pe firmamentul celei de a șaptea arte. Într-un secol XX al paricidelor simbolice, marea aspirație, împlinită, a lui Jean Renoir a fost aceea de a-și face un prenume, pentru a nu i se mai spune „fiul lui…“, dar nici „fratele lui…“, adică al lui Pierre, care a fost, și el, un mare actor. Admirația, emulația și transmiterea ereditară, nu numai biologică, ci și artistică, au constituit, de fapt, interesanta miză a expoziției „Renoir père et fils“ de la Muzeul Orsay. Așa fiu, așa tată…
