Nu știu câți dintre noi au citit cartea scrisă de Amos Oz împreună cu fiica sa, Fania Oz-Salzberger, Evreii și cuvintele. Și, mai ales, câți au citit-o (așa cum și este ea, de la bun început) ca o artă poetică a celui mai important prozator israelian de după S. Y. Agnon. O artă poetică târzie, care a precedat cu puțin ultima capodoperă a prozatorului, romanul Iuda. Din câte am citit în presa noastră literară, nu prea s-a trecut de stereotipul „Poporul evreu este poporul Cărții“: întâmplător, unul adevărat, dar care nu explică de ce Amos Oz a devenit un mare scriitor universal, iar Yitzhak Rabin sau Ariel Sharon, să zicem, mari militari și oameni politici.
În realitate, cartea lui Amos Oz și a Faniei Oz-Salzberger vorbește mai ales despre altceva, nu numai despre obligativitatea științei de carte la evrei, despre rolul central al Torei în identitatea iudaică sau despre performanțele intelectuale remarcabile ale Israelului contemporan. Este un eseu fascinant – și, într-o anumită măsură, d’autrefois – despre greutatea etică a cuvântului și despre adâncimea lui metafizică, într-o lume în care acesta devine pe zi ce trece un simplu instrument de schimb, cu nimic diferit de bani. Cuvântul rostit și, mai ales, scris contează, ne spune scriitorul israelian, înarmat cu argumente care vin din istoria și cultura multimilenară a poporului său. Ca și – aș adăuga eu – din cea a Israelului modern, în care, de exemplu, cuvintele rostite de Menachem Begin, în momentele de mare tensiune ale scufundării vasului Altalena și în contextul complicat al Războiului de Independență din 1948-1949, „Nu va fi niciodată război civil“, jalonează până astăzi relațiile dintre forțele politice și ideologice din Țara Sfântă.
Nu trebuie să ne mire, prin urmare, dacă, asamblată altfel decât ca un șir de succese critice și de public, literatura lui Amos Oz alcătuiește o insolită istorie narativă a Israelului modern, ba chiar – în măsura în care istoria modernă conține în filigran tiparele celei vechi – a întregului parcurs al poporului evreu în timp. Oz demonstrează prin opera sa că marea literatură e, totuși, în primul rând aceea care (cum spunea și la noi, cu niște decenii în urmă, Marin Preda) este infuzată de „blestematele chestiuni insolubile“, de om și de problemele sale, dintre care cea a relației cu Istoria este cea mai complicată. Scriind o literatură dublată de un flux al conștiinței – preiau din nou o sintagmă predistă –, romancierul israelian a fost unul din ultimii reprezentanți ai mitului modern al Marelui Scriitor. Un mit care a funcționat în dublu sens: anvergura literară a propulsat opinia scriitorului în plan social, în timp ce portanța etică a furnizat literaturii sale tocmai miza enormă, care l-a diferențiat de alți prozatori talentați ai generației sale.
Nu este misiunea mea (ca nevorbitor de ebraică) să alcătuiesc schița unei monografii a operei marelui dispărut. Totuși, pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, voi creiona aici câteva aspecte ce cred că merită cercetate îndeaproape, în vasta creație a celui care – după cum s-au exprimat, la ceremonia funerară, mulți dintre cei prezenți, de la președintele Israelului, Reuven Rivlin, la prietenul de-o viață, prozatorul David Grossman – a alcătuit cronica unei epoci.
Mai întâi este Ierusalimul. Oz s-a născut la Ierusalim, dar nu a iubit acel oraș. Sau, mai bine zis, a iubit o parte a lui și a fugit de alta. Într-unele din romanele sale (Pantera din subterană, Poveste despre dragoste și întuneric), scriitorul își exploatează și extrapolează amintirile copilăriei ierusalmitene, din perioada Mandatului Britanic în Palestina. Orașul este, în aceste texte, multicolor, învăluit într-o pulbere a nostalgiei, iar problemele ulterioare (divizarea dintre 1948-1967, statutul aparte al arabilor din estul orașului, atentatele teroriste din perioada primei și celei de-a doua Intifade) sunt departe. În alte romane, însă, cum ar fi Soțul meu Michael, Fima sau Iuda, Ierusalimul este înfățișat, obsesiv, ca ploios, cenușiu și rece. Orașul multicolor din pliantele turistice este, pentru Oz, o cetate mohorâtă. Este, fără îndoială, reflexul celui care, provenit dintr-o familie intelectuală de dreapta, sionist-revizionistă, părăsește, după sinuciderea mamei, nu doar orașul sfânt, ci și convingerile de până atunci. Nepotul marelui savant ebraist Joseph Klausner, rival și prieten al lui Agnon, va pleca, la vârsta adolescenței, să locuiască și să lucreze în kibbutzul Hulda, îmbrățișând idei de stânga care nu-l vor părăsi până la sfârșitul vieții. De altfel, după niște ani petrecuți în Negev, în orașul Arad – a cărui climă era mai bună pentru vindecarea problemelor respiratorii de care suferea –, prozatorul a trăit ultimii ani din viață la Tel Aviv, care este, pentru mulți israelieni, exact opusul Ierusalimului: un oraș nou, vibrant, deschis și tolerant.
Distingem în această dihotomie, Ierusalim – Tel Aviv, însăși dihotomia fundamentală a societății israeliene contemporane, dacă nu cumva chiar a spriritului ebraic dintotdeauna, în care coexistă o dimensiune religioasă și arhaizantă, reprezentată de Ierusalim, și una liberală și cosmopolită, reprezentată de Tel Aviv. Metropola de pe malul Mediteranei, relativ puțin prezentă în opera lui Oz, beneficiază, totuși, de niște scene splendide în cea mai frumoasă (în sensul propriu al termenului) dintre cărțile sale, și anume, Să cunoști o femeie. Ca și în viața israeliană propriu-zisă, și în opera lui Oz, însă, diferența nu duce la violență: cele două fațete ale spiritului evreiesc se armonizează și se întrețes, în pofida unor contradicții, altundeva, ireductibile.
O altă obsesie a prozatorului, bogat reprezentată în opera sa, o constituie perioada de început a Israelului, însumând deceniile dintre proclamarea independenței (1948) și Războiul de Șase Zile (1967). Kibbutzul – din Odihnă desăvârșită – și „orașul de dezvoltare“ – din Să nu pronunți: noapte – sunt topoi-i acestei perioade, dominată de idealism, de o proiecție intelectuală asupra existenței și de un model de dezvoltare de tip socialist. Oz sesizează cu acuitate conflictul inevitabil dintre limitele naturii umane și idealismul acelui model utopic, care are, totuși, meritul de a fi creat Israelul modern și de a-i fi așezat la temelie un înalt imperativ etic.
Obsesia pentru începuturile statului merge până la imaginarea (în capodopera Iuda) a existenței unui membru al Comitetului Sionist care, în zilele premergătoare proclamării independenței Israelului, să fi votat împotrivă, anticipând conflictul perpetuu cu lumea arabă pe care această independență îl va declanșa. Preocuparea pentru tema trădării nu este nici ea întâmplătoare: în ultimul deceniu și jumătate, în care Israelul a alunecat de la centru-stânga la centru-dreapta, dreapta radicală (adversara ideii de pace cu arabii și de constituire a „două state pentru două popoare“) îi gratulează pe cei de stânga, între care scriitorul însuși, cu apelativul de trădători. Oz le dă nu o replică ideologică, ci una romanescă, descinzând în bolgiile personalității umane și arătând cât de relative sunt etichete ca „martir“ sau „trădător“.
Este de urmărit, în opera sa, și metamorfoza figurii materne, respectiv, paterne. Dacă, în Soțul meu Michael, Oz își salvează (pe jumătate) mama – care, sinucigându-se pe când el avea doar 15 ani, i-a schimbat total cursul existenței –, în Poveste despre dragoste și întuneric, scriitorul construiește un portret halucinant al tatălui, căruia îi împrumută trăsături ale lui Ben-Zion Netanyahu, tatăl adversarului său ideologic ireductibil, Benjamin Netanyahu… Puțini critici, chiar în Israel, au observat această blîndețe de tip umanist cu care Amos Oz se relativizează și pe sine, sugerând că, înainte de a vindeca un fanatic, scriitorul trebuie să se vindece și să se smerească pe el însuși…
Ar mai fi multe de spus despre o operă atât de amplă și de complexă, care include și numeroase eseuri literare și politice, inclusiv o interpretare critică a operei predecesorului său, laureatul Nobel S. Y. Agnon. Amos Oz a fost, în opinia mea, cel mai mare scriitor contemporan care nu a primit Premiul Nobel (iar dacă ar fi fost arab, l-ar fi primit de mult). Cu dispariția sa, se duce, de fapt, o întreagă generație de creație: aceea care, în primele decenii postbelice, pe ruinele războiului și din fumul crematoriilor, a îndrăznit să viseze la o lume mai bună. Acum, chiar și în Israel este timpul pragmaticilor: Partidul Muncii, cel care a construit statul, este condus de un milionar sefard și nu mai speră să obțină decât între 6 și 10 mandate la viitoarele alegeri, iar liderul centralei sindicale Histadrut (cândva, baza electorală a stângii) candidează pe listele unui partid de centru, alături de un fost consilier al lui Netanyahu și de alți politicieni anexioniști, de dreapta.
Literatura lui Amos Oz îi adună, însă, simbolic, pe toți, într-o epopee a unuia dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei recente, care este renașterea Israelului.