Evenimente muzicale bucureștene

În Studioul de Concerte Radio, în compania Orchestrei Naționale conduse de Cristian Mandeal, apoi, în zilele următoare, la Atheneu în compania Orchestrei Filarmonice bucureștene conduse de Horia Andreescu, prima Simfonie brahmsiană, în do minor, a cunoscut versiuni diferite, bine individualizate, care au luminat fațete distincte ale acestui mare opus simfonic al deceniilor de mijloc ale secolului al XIX-lea. Puțini știu că această simfonie post-beethoveniană a avut o elaborare îndelungată de aproape un deceniu și jumătate. Cu siguranță, exigențele autorului, conștiința responsabilității erau prea mari; în imediata apropiere a pilonilor colosali ai simfonismului beethovenian; numeroasele schițe ale manuscriselor o arată. Prima Simfonie de Johannes Brahms este o lucrare de spirit romantic concepută în formă clasică. Autorul însuși nu și-a propus a depăși datele simfonismului beethovenian. Timpurile erau însă altele. Orientarea în cultură, în artă era alta. Delacroix, Hugo, Mendelssohn Bartholdy, Wagner, Verdi, adoptau noi atitudini, stabileau noi trasee în artă.

Structurile simfonismului brahmsian nu s-au modificat; suflul care le animă era însă altul. În acest sens, originalitatea demersului brahmsian a fost greu de observat în epocă. Decenii în șir, inclusiv în anii de mijloc ai secolului al XX-lea, a fost apreciat drept un artist de academică orientare. Adolescentul Enescu l-a întâlnit la Viena în ultimii ani ai secolului, fiind fascinat de prezența patriarhală a acestuia. Uimitor de observat, în ciuda unei elaborări îndelungate, substanța romantică a simfoniei străbate de o manieră fluentă toate cele patru părți ale lucrării, în spiritul unei voioșii duioase. Sunt coordonate pe care s-a dovedit a fi fost orientate cele două realizări recent audiate de publicul bucureștean, în compania Orchestrei Naționale Radio, în compania Filarmonicii.

În primul caz, trebuie observat, Cristian Mandeal construiește evidențiind contrastele puternice care se situează spre limite care nu dereglează în nici un chip marele edificiu simfonic; dinpotrivă, îi potențează forța structurală. Timpanii marchează cu pregnanță caracterul implacabil privind scurgerea timpului; iar momentele lirice par a fi fost imaginate pentru a lumina forța afirmativă a finalului.

La Andreescu, în compania colectivului orchestral al Filar­monicii, aspectul meditativ liric se dovedește a fi fost dominator. Marcajul inițial al timpanelor se insinuează din străfundurile unui spirit doar în parte resemnat, în parte animat de fiorul speranței. Este o construcție ce se definește de o manieră academică temeinic susținută de permanența unui argument liric dominator. În ambele cazuri, strădania celor doi concert-maeștri, violoniștii Adrian Florescu, la O.N.R., David Lefèvre, la Filarmonică, colaborarea cu întregul colectiv orchestral a fost angajantă, a fost exemplară. Este un aspect pe care îl poți distinge inclusiv în relația pe care Christian Badea o dezvoltă în comunicarea sa cu ansamblul orchestral al Filarmonicii. Simfonia a 5-a de Dmitri Șostakovici a fost gândită și realizată de autor drept un imens poem quasi-autobiografic dominat de o covârșitoare forță malefică. Lucrarea aparține perioadei sovietice interbelice a secolului trecut. Tragismul copleșitor, extins, din partea a 3-a, Largo, își găsește o contrapondere brutală în finalul Allegro, o mișcare care reține în răstimpuri caracterul unui marș delirant, al unui triumfalism grotesc; ce urma a satisface megalomania regimului stalinist, dictatorial. Logica contrastelor funcționale este bine stăpânită de Badea și devine constructivă. Iar partida alămurilor a strălucit într-un pachet compact, în finalul lucrării, aspect remarcat și cu ceva timp în urmă, dată fiind aceeași conducere dirijorală, pe parcursul celebrei lucrări datorate lui Hector Berlioz, Carnavalul Roman, unic moment excelent împlinit pe parcursul unui întreg program de muzică franceză.

Tot la Filarmonică, revenirea după două decenii a dirijorului Cem Mansur s-a făcut în contextul în care viața muzicală internațională comemorează împlinirea a cinci decenii ce au trecut din momentul plecării dintre noi a marelui Constantin Silvestri, dirijor, compozitor, pianist, personalitate puternică a vieții muzicale românești, a celei din Regatul Unit; unde s-a refugiat în anii 1960. Atent lucrate, bine puse în valoare s-au dovedit a fi fost cele Trei piese pentru ansamblu de corzi, un opus timpuriu al compozitorului. Rafinamentul timbral potențează aici, de o manieră cu totul captivantă, rafinamentul armonic, relația cu ritmul dansurilor. În buna memorie a maestrului, programul a culminat cu reluarea marelui opus mozartian, Missa în do minor, lucrare pe care Constantin Silvestri a prezentat-o la Atheneu, în primă audiție românească, cu peste șase decenii în urmă, pe atunci în compania inegalabilei soprane Emilia Petrescu. De această dată cu participarea tânărului muzician, soprana Veronica Anușca, o voce de mare viitor atât în genul concertant cât și în cel al operei. Suplețea, claritatea emisiei timbrale, anvergura frazării, concentrarea în cânt, muzicalitatea însăși, au fost determinante în susținerea, printre altele, a celebrei arii Et incarnatus est. I-au fost alături mezzo-soprana Antonela Bârnat, tenorul Nicolae Simonov, basul Ștefan Lamatic, Corul Academic al instituției, ansamblu condus de Iosif Ion Prunner, o realizare care pe ansamblu a beneficiat de un parcurs fluent, de sonorități consistente atât în masa corală cât și în orchestră.

Un mare program, o responsabilitate imensă, întregul concert a oferit piese de rezistență. Observând momentul convențional numit solistic, anume Concertul pentru vioară și orchestră de Igor Strawinski, se poate aprecia că ne aflăm de fapt în fața unei lucrări orchestrale de tentă neoclasică, cu participarea viorii soliste. Iar Mihaela Martin se dovedește a fi în continuare un muzician de temeinică atitudine profesională, oferindu-ne de această dată un opus concertant important al secolului trecut, lucrare rar audiată în sălile noastre de concert.

Spre bucuria marelui public, dar și a celui de specialitate, tânărul șef de orchestră Gabriel Bebeșelea este actualmente muzicianul care se impune treptat, dar sigur atât în planul vieții noastre muzicale, cât și a celei internaționale. Numai în ultimele săptămâni a concertat atât la Filarmonica bucureșteană, cât și în compania O.N.R. Aici, în Studioul de Concerte Radio a susținut recentul său concert bucureștean, primit cu mare simpatie de o sală plină până la refuz. Programul? Consistent. Ambițios întocmit. În parte imprudent. Explicabil, dată fiind vârsta domniei sale.

Partitura celei de a doua Suite enesciene, în do major, conține pagini dintre cele mai dificile din întregul repertoriu orchestral al compozitorului. Temerar în cazul ansamblului orchestral, dar și pentru solist a fost momentul secund al programului, pagină prezentă foarte rar pe afișe, anume primul Concert în fa diez minor de Serghei Rachmaninov. Lucrarea a marcat, la 19 ani, debutul său componistic. Oferă posibilitatea unui mare spectacol orchestral, dar și pianistic, susținut de această dată cu animată pregnanță de cei doi protagoniști, de întregul colectiv orchestral. Horia Mihail este pianistul marilor încercări pe care le abordează cu vădit curaj, cu inspirată imaginație; inclusiv de această dată! Indiscutabil, momentul special al serii de muzică l-a reprezentat susținerea celor două importante lucrări orchestrale, datorate lui Maurice Ravel, anume Valsurile nobile și sentimentale și celebrul Bolero. De această dată au fost imaginate și susținute în flux continuu, deși, este drept, noblețea sentimentelor valsante potrivindu-se foarte puțin cu temperamentalele momente ale Bolero-ului. Le-a adunat, poate, doar aspectul dinamic, căci ultimul vals se stinge în sonorități palide, cu care își face debutul prima secvența a Bolero-ului. Dar rafinamentul timbral, proporția atent gradată a sonorităților, dinamica inspirată a mișcărilor, cursivitatea fluxului orchestral, totul a fost susținut în spiritul unei colaborări antrenante pe care Gabriel Bebeșelea știe a o imagina, a o întreține. Același lucru l-am putut observa și pe parcursul concertului susținut în compania Filarmonicii bucureștene, cu câteva săptămâni în urmă. Le datorăm, lui Gabriel Bebeșelea, de asemenea violistului Răzvan Popovici, realizarea acestui atât de special opus romantic care este Simfonia Harold în Italia, de Hector Berlioz, lucrare simfonic-concertantă foarte rar prezentă în sălile noastre de concert. Spiritul imaginativ, dinamic, al șefului de orchestră, a întâlnit vibrația sensibilă a comunicării virtuoze pe care o animă violistul solist, dar și buna participare a întregului colectiv orchestral.

Indiscutabil, sentimentul bunei comunicări poate aduce marile momente ale muzicii.