Intelectualul la Auschwitz

După aproape patru decenii de la publicarea volumului Mai este oare acesta un om? și cu un an înainte de a se sinucide, Primo Levi (1919–1987) a revenit asupra memoriilor predominant analitice așternute la ieșirea din lagărul de la Auschwitz cu eseul de peste 150 de pagini, Damnații și salvații. Reflecțiile asupra condiției umane, rezultate de data aceasta și din perspectiva anilor scurși, au fost confruntate de autor cu cele ale altei victime: Hans Meyer, alias Jean Améry, literat și gânditor ce își luase viața înaintea lui, în 1978.

Este jenant și neleal să intri în polemică cu cineva care nu mai este pe lume, cu atât mai mult cu cât acesta este un prieten potențial și un interlocutor privilegiat; dar poate este un pas pe care trebuie să-l faci. Mă refer la Hans Mayer, alias Jean Améry, filosoful sinucigaș și teoretician al sinuciderii, deja citat: între aceste două nume se întinde viața lui lipsită de tihnă, dar și de căutare a tihnei. Se naște la Viena în 1912 într-o familie precumpănitor ebraică, dar asimilată și integrată în Imperiul Austro-Ungar. Deși niciunul nu se convertise la creștinism în formele canonice, la el acasă, Crăciunul se serba în jurul bradului cu lumini sclipitoare; când se întâmpla vreun mic accident domestic, mama lui îi invoca pe Isus, pe Iosif și pe Maria, iar fotografia-amintire a tatălui său căzut pe front în Primul Război Mondial nu ne arată un înțelept evreu cu bărbă, ci un ofițer în uniforma Vânătorilor-de-Munte Imperiali din Tirol. Până la 19 ani, Hans nu auzise niciodată că ar exista o limbă idiș.

Își ia diploma la Viena în Litere și Filosofie, nu fără unele ciocniri cu partidul național-socialist atunci în formare: că e evreu, pe el nu-l interesează, dar pentru naziști părerile și înclinațiile lui n-au nici o greutate; singurul lucru care contează este sângele, iar al lui e suficient de contaminat cât să facă din el un dușman al Germanismului. Un pumn nazist îl lasă fără un dinte, dar tânărul intelectual e mândru de golul din dantură, de parcă ar fi fost cicatricea rămasă după un duel studențesc. Cu legile de la Nürnberg din 1935 și ulterior cu anexarea Austriei de către Germania în 1938, destinul lui ajunge la o răspântie, iar junele Hans, sceptic și pesimist din fire, nu-și face iluzii. Este suficient de lucid (Luzidität va fi unul din cuvintele lui preferate) încât să priceapă dinainte că orice evreu ajuns în mâinile nemților e „un mort în vacanță, unul ce trebuie asasinat“.

Evreu, el unul nu se consideră: nu cunoaște ebraica, nici cultura ebraică, nu dă curs discursului sionist, iar din punct de vedere religios este agnostic. Și nici nu este în stare să-și construiască o identitate pe care nu o are: ar fi fost o falsificare, o mascaradă. Cine nu s-a născut în cadrul tradiției ebraice nu este evreu și cu greu ar putea să devină; prin însăși definiția ei, o tradiție se moștenește; este produsul unor secole, nu se fabrică a posteriori. Cu toate acestea, pentru a trăi, ai nevoie de o identitate, adică de demnitate. Pentru el cele două concepte coincid: cine o pierde pe una, o pierde și pe cealaltă; spiritual, moare: ca atare, lipsit de apărare, este expus și morții fizice. Or, lui și multor evrei nemți, care asemenea lui crezuseră în cultura germană, le este refuzată identitatea germană: în paginile imunde ale ziarului Stürmer deținut de Streichler, evreul este descris de propaganda nazistă ca un parazit păros, cu picioarele strâmbe, cu nasul coroiat, cu urechile clăpăuge, bun doar să le facă rău celorlalți. Axiomatic, nu este neamț; dimpotrivă, simpla lui prezență contaminează băile publice, ba până și băncile din parc.

Este imposibil să te aperi de o asemenea declasare, Entwürdigung. Lumea întreagă asistă impasibilă; evreii germani înșiși, aproape toți, rabdă prepotența statului și, obiectiv, se simt degradați. Singura modalitate de sustragere este paradoxală și contradictorie: să-ți accepți destinul, în cazul dat, ebraismul, și în același timp să te revolți împotriva opțiunii impuse. Pentru Hans, evreu prin re-înturnare, este imposibil și în același timp obligatoriu să fie evreu; de aici pornește sfâșierea ce-l va urmări până la moarte și i-o va provoca. Recunoaște că-i lipsește curajul fizic, dar nu-i lipsește curajul moral: în 1938 își părăsește țara anexată și emigrează în Belgia. De atunci încolo avea să fie Jean Améry, aproape anagrama numelui său inițial. Doar din demnitate, nu din alt motiv, va accepta ebraismul, dar ca evreu „[avea să meargă] prin lume ca un bolnav minat de microbi ce nu provoacă suferințe mari, dar care duc sigur la sfârșitul letal“. El, doctul umanist și critic german, face eforturi să devină un scriitor francez (nu va reuși niciodată), iar în Belgia aderă la una din mișcările de Rezistență, cu minime speranțe politice; de-acum etica lui, pentru care va plăti scump, material și spiritual, s-a schimbat: cel puțin simbolic, consta în „a riposta loviturii“.

În 1940 mareea hitleristă acoperă și Belgia, iar Jean, care în ciuda propriei opțiuni rămăsese un intelectual solitar și introvertit, cade în 1943 în mâinile Gestapoului. I se cere să dezvăluie numele tovarășilor, de nu, tortura. El nu-i un erou; în paginile lui admite cinstit că ar fi vorbit, dacă le-ar fi știut; dar nu le știe. Îi leagă mâinile la spate, îl agăță cu încheieturile de un scripete. După câteva secunde mâinile i se dislocă și rămân în sus, sucite vertical, la spate. Torționarii insistă, se năpustesc cu biciurile asupra trupului atârnat al lui Jean de acum aproape inconștient, dar el nu știe nimic; nu-și poate găsi scăparea nici prin trădare. Se vindecă, dar se descoperă că este evreu și este expediat la Auschwitz-Monowitz, lagărul în care eu însumi aveam să fiu închis câteva luni după aceea.

Cum, recunoscându-ne, ori mai bine spus, cunoscându-ne prin respectivele cărți scrise de noi, deși nu ne-am mai revăzut niciodată după eliberare, am schimbat câteva scrisori. Amintirile noastre de acolo coincid destul de bine în ceea ce privește detaliile materiale, dar diverg în privința unui detaliu curios: eu, care am susținut mereu că păstrez amintirea completă și de neșters a Auschwitzului, i-am uitat chipul; el afirmă că își aduce aminte de mine, chiar dacă mă confunda cu Carlo Levi, pe atunci deja cunoscut în Franța ca emigrant și pictor. Spune chiar că am locuit câteva săptămâni în aceeași baracă și că nu m-a uitat pentru că italienii erau atât de puțini încât reprezentau aproape o raritate; în plus, pentru că în lagăr, în ultimele două luni, eu îmi exercitam mai ales profesia de chimist, ceea ce se întâmpla și mai rar.

Eseul meu ar vrea să fie în același timp un rezumat, o parafrază și totodată analiza critică a studiului său amar și rece, care are două titluri: Intelectualul la Auschwitz și La marginile spiritului. Este extras dintr-un volum pe care de mulți ani aș vrea să-l văd tradus în italiană: și acesta are două titluri: Dincolo de vină și de expiere (Jenseits von Schuld und Sühne, Szczesny, München, 1966) și Încercare de depășire a unui abuz.

Așa cum denotă primul titlu, tema studiului său este riguros circumscrisă. Améry a trecut prin mai multe închisori naziste și, în plus, după Auschwitz, a stat o vreme la Buchenwald și la Bergen-Belsen, dar din motive bine întemeiate observațiile lui se opresc asupra celei din Auschwitz: acolo găseai marginile spiritului, inimaginabilul. Să fii intelectual era un avantaj sau un dezavantaj la Auschwitz?

Firesc, trebuie să definim ce se înțelege prin intelectual. Definiția propusă de Améry este tipică și discutabilă:

Nu intenționez, desigur, să fac trimitere la un om care desfășoară una din activitățile așa-zis intelectuale: un nivel de pregătire bun este poate o condiție necesară, dar nu suficientă. Fiecare din noi cunoaște avocați, medici, ingineri, probabil și filologi, fără îndoială inteligenți, eventual chiar excelenți în ramura lor, dar care nu pot fi definiți drept intelectuali.

Un intelectual, în sensul în care aș vrea eu să fie înțeles aici, este un om care trăiește în cadrul unui sistem de referințe spiritual în cel mai amplu sens cu putință. Sfera asociațiilor lui este esențialmente umanistă și filosofică. Are o conștiință estetică bine dezvoltată. Ca tendință și înclinație este atras de gândirea abstractă. (…) dacă-i vorbești de societate, el nu ia termenul în sensul comun, ci în cel sociologic. Nu-l interesează fenomenul fizic care duce la un scurt circuit; în schimb, știe multe despre Neidhart von Reunthal, poetul curtean al universului țărănesc.

Definiția mi se pare inutil restrictivă: este mai degrabă o autodescriere decât o definiție și, având în vedere contextul în care este plasată, n-aș exclude o umbră de ironie: într-adevăr, să știi la Auschwitz cine a fost von Reunthal, cum desigur știa bine Améry, nu era de prea mare ajutor. După mine, este mai potrivit să fie incluși în termenul de „intelectual“, de exemplu, și matematicianul, naturalistul sau cel ce se ocupă de filosofia științei; în plus, trebuie observat că în diferite țări, el dobândește nuanțe diverse. […]

Oricum, indiferent de definiția asupra căreia ne-am opri, nu putem decât să fim de acord cu concluziile lui Améry. În timpul muncii prevalent manuală, cum era în general, omul cult, o ducea mult mai rău decât un incult. Dincolo de forța fizică, îi lipsea familiaritatea cu uneltele și antrenamentul, pe care le aveau în schimb colegii muncitori sau țărani și, în plus, era chinuit de sentimentul acut al umilirii și al declasării. Entwürdigung, exact: sentimentul demnității pierdute. Mi-amintesc bine de prima mea zi în șantierul de la Buna. Chiar mai înainte de a fi fost trecut în registrele lagărului, transportul nostru de italieni (aproape toți profesioniști și comercianți) a fost trimis o vreme să lărgească o mare tranșee în pământ argilos. De cum mi-au pus în mână o lopată, a urmat dezastrul: trebuia să iau pământul scormonit de pe fundul tranșeii și să-l ridic peste marginea ajunsă de acum la vreo doi metri înălțime. Pare, dar nu este ușor: dacă nu muncești în ritmul adecvat, pământul nu rămâne pe lopată, ci cade la loc și adesea în capul săpătorului nepriceput.

Și șeful „civil“ care ne fusese repartizat era provizoriu. Era un neamț în vârstă cu aerul unui om de treabă, ce s-a arătat sincer scandalizat de neîndemânarea noastră. Când am încercat să-i explicăm că aproape nici unul din noi nu mai ținuse o lopată în mână, a ridicat impacient din umeri: ce dracu, eram prizonieri în haine de pușcăriași; și evrei, pe deasupra! Toți trebuie să muncească: „munca te face liber“, că doar așa scrie pe poarta lagărului! Nu era o glumă: chiar așa era. Bun, dacă nu știam să muncim, nu ne rămânea decât să învățăm să o facem; nu eram oare capitaliști? Așa ne trebuia: azi, mie, mâine, ție. Unii dintre noi s-au răzvrătit și au primit primele lovituri din carieră de la șefii care inspectau zona; alții s-au prăbușit la pământ; iar alții (între care și eu) am intuit confuz că nu exista cale de scăpare și cea mai bună soluție era să învățăm să mânuim lopata și târnăcopul.

Cu toate acestea, spre deosebire de Améry și de alții, am încercat cu moderație sentimentul că munca manuală mă umilește; evident, nu eram încă suficient de „intelectual“. În fond, de ce nu? Sigur, aveam o diplomă, dar fusese un noroc al meu nemeritat: familia mea fusese suficient de înstărită să mă dea la studii: mulți de vârsta mea luaseră pământul cu lopata încă din adolescență. Voiam egalitate? Ei bine, o aveam. Aveam să-mi schimb părerea după câteva zile, când mâinile și picioarele mi s-au umplut de bășici infectate: nu, nu te poți improviza nici măcar ca săpător. A trebuit să învăț în grabă câteva lucruri fundamentale: că oamenii mai puțin norocoși (dar în lagăr erau doar cei mai norocoși) învață de mici: cum să apuce uneltele, mișcările corecte ale brațelor și corpului, ținerea sub control a oboselii și a suportabilității durerii ca să se oprescă puțin mai înainte de a ajunge la epuizare, chit că primesc palme și șuturi de la Kapos, iar uneori și de la nemții „civili“ de la IG Farbenindustrie. Loviturile, am mai spus-o undeva, în general, nu sunt mortale; în schimb, colapsul, da; un pumn zdravăn își are în sine anestezicul, atât trupesc cât și spiritual.

Lăsând deoparte munca, și viața în baracă este mai grea pentru omul cult. Era o viață hobbesiană, un război continuu al tuturor contra tuturor (insist: așa era la Auschwitz, capitală concentraționară, în 1944. Altunde sau în alte timpuri, situația putea să fie mai bună, ori mult mai rea). Puteai să accepți pumnul dat de o Autoritate; era literalmente un caz de forță majoră; în schimb, erau inacceptabile, pentru că erau neașteptate și în afara normei, loviturile primite de la tovarăși, la care rareori un om civilizat știe să reacționeze. În plus, puteai considera că își are demnitatea ei și o muncă manuală, fie și cea mai obositoare; și era posibil să te poți adapta, eventual găsind în asta un fel de asceză primitivă sau, în funcție de temperament, o modalitate conradiană de „a te măsura“, de a-ți recunoaște propriile limite. Mult mai greu era să accepți rutina barăcii: să-ți faci patul perfecționist și idiot în toiul unor violențe inutile, cum am descris, să speli podeaua din lemn cu zdrențe soioase ude, să te îmbraci și să te dezbraci la comandă, să te arăți gol la nenumăratele controale de păduchi, de scabie, a curățeniei personale, să-ți însușești parodia milităroasă cu „în formație“, „la dreap-ta“, „jos chipiul!“, prompt, în fața gradatului SS cu o burtă porcină. Asta, da, era resimțită ca o declasare, ca un regres distrugător spre o copilărie dezolantă, fără educatori și iubire.

Și Améry-Maier susține că a suferit din cauza mutilării limbajului, la care m-am referit în capitolul patru: or el avea germana ca limbă maternă. A suferit altfel decât noi, alogloții, reduși la condiția de surdo-muți: într-un fel, dacă pot să spun așa, mai mult spiritual decât material. A suferit deoarece era de limbă germană, pentru că era un filolog care-și iubea limba: cum ar suferi un scriitor văzându-și statuia degradată ori amputată. În acest caz, deci, suferința intelectualului era diferită de a străinului incult: pentru acesta, germana din lagăr era un limbaj pe care nu-l înțelegea și din cauza asta își risca viața; pentru Améry era un argou barbar, pe care el unul îl înțelegea, dar îi jupuia gura, dacă încerca să-l folosească. Celălalt era un deportat, el era un străin în propria-i țară. […]

Acestea sunt dezavantajele evidente ale culturii la Auschwitz. Dar chiar nu existau avantaje? Aș fi ingrat față de modesta (și datata) cultură liceală și universitară de care am avut parte, dacă aș nega-o; și nu o neagă nici Améry. Cultura putea fi de folos: nu des, nu peste tot, nu tuturor, dar uneori, în vreo ocazie rară, de preț, ca o piatră prețioasă, servea totuși și te simțeai de parcă te ridica cineva de la pământ, cu riscul de a te prăbuși, rănindu-te; cu atât mai rău, cu cât mai mare și mai îndelungată fusese exaltarea.

Améry povestește, de pildă, de un amic al lui care la Dachau îl studia pe Maimonide: dar amicul era infirmier la ambulatoriu și la Dachau, deși era un lagăr foarte dur, exista nici mai mult, nici mai puțin o bibliotecă, în vreme ce la Auschwitz, era ceva nemaiuzit și periculos să poți doar să arunci o privire spre un ziar. Mai povestește că într-o seară, în timpul marșului de întoarcere de la muncă prin noroiul polonez încercase să regăsească mesajul poetic din niște versuri de Hölderin, care-l zguduise cândva, și că nu a reușit: versurile erau acolo, îi răsunau în ureche, dar nu-i mai spuneau nimic, în vreme, ce altă dată (tipic, la infirmerie, unde înghițise o supă peste rație, adică într-o pauză a foamei) se entuziasmase până la ebrietate reevocând figura lui Joachim Zimssen, ofițerul bolnav pe moarte, dar devotat datoriei, din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Mie, cultura mi-a fost de folos; nu întotdeauna, alteori poate pe căi subterane și neprevăzute, dar mi-a fost de folos și poate m-a salvat. Recitesc după patruzeci de ani în Mai este oare acesta un om? capitolul Cântul lui Ulisse: este unul din puținele episoade a căror autenticitate am putut-o verifica (este o operație liniștitoare: după o vreme, cum am spus în primul capitol, poți să te îndoiește de propria-ți memorie), pentru că interlocutorul meu de atunci, Jean Samuel, este unul din foarte puținele personaje ale cărții care a supraviețuit. Am rămas prieteni, ne-am întâlnit de mai multe ori, iar amintirile lui coincid cu ale mele: își aduce aminte de discuția aceea, dar ca să zic așa, fără accente sau cu accentele deplasate. Pe atunci, pe el nu-l interesa Dante; îl interesam eu cu încercarea mea naivă și prezumțioasă de a i-l transmite pe Dante, limba mea și confuzele mele reminiscențe din școală, în răstimpul unei jumătăți de ceas, cu prăjinile cazanului de supă pe umeri. Ei bine, nu am mințit și nu am exagerat acolo unde am scris „aș da supa de azi să știu cum se leagă n-am văzut nici una cu finalul“*. Într-adevăr aș fi dat pâinea și supa, adică sângele, ca să salvez din neant amintirile acelea, pe care, azi, cu suportul sigur al foii tipărite, pot să le împrospătez când vreau și gratis, și care, de aceea, lasă impresia că nu valorează cine știe ce.

Atunci și acolo valorau mult. Îmi permiteau să restabilesc o legătură cu trecutul, salvându-l de la uitare și întărindu-mi identitatea. Mă convingeau că mintea mea, deși chinuită de nevoile zilnice, nu încetase să mai funcționeze. Mă ridicau în proprii ochi și în cei ai interlocutorului meu. Îmi acordau o vacanță efemeră, dar nu tâmpă, dimpotrivă eliberatoare, care făcea diferența: în sfârșit, o modalitate de a mă regăsi pe mine însumi. Cine a văzut sau a citit Fahrenheit 451 (Mondadori, Milano, 1966) al lui Ray Bradbury a putut să-și imagineze ce ar însemna să fii constrâns să trăiești într-o lume fără cărți și ce valoare ar dobândi în ea memoria cărților. Pentru mine, lagărul a fost și asta; mi-aduc aminte că înainte și după „Ulisse“ i-am pisat până la obsesie pe colegii mei italieni ca să mă ajute să recuperez când o frântură, când alta din lumea de dinainte, fără să obțin prea multe; dimpotrivă, citind în ochii lor agasarea și bănuiala: ce-o tot fi vrând și ăsta, cu Leopardi și cu Numărul lui Avogadro? Nu cumva, de foame, își pierde mințile?

Nici nu pot neglija ajutorul primit de la meseria mea de chimist. La nivel practic, m-a salvat probabil de la cel puțin câteva selecții pentru gazare: din câte am citit după aceea în privința subiectului (mai ales în The Crime and Punishment of IG Farben de J. Borkin, McMilan, London 1978) am aflat că lagărul de la Monowitz, deși depindea de Auschwitz, era proprietatea trustului IG Farbenindustrie, în fine, că era un lagăr privat; iar industriașii nemți, ceva mai puțin miopi decât șefii naziști, își dădeau seama că specialiștii, din care eu făceam parte, după ce trecusem examenul de chimie la care fusesem supus, nu erau ușor de înlocuit. Dar nu intenționez să fac trimitere aici la condiția privilegiată, nici la avantajele evidente de a lucra înăuntru, fără trudă fizică și Kapos bătăuși: mă refer la alt avantaj. Cred că pot contesta, „prin cazul propriu“, afirmația lui Améry care exclude oamenii de știință și, cu mai mult temei, tehnicienii din rândurile intelectualilor: după el, aceștia din urmă ar trebui recrutați exclusiv din domeniul literelor și al filosofiei. Leonardo da Vinci, care se autodefinea „om fără pregătire în ale literelor“, nu era un intelectual? […]

Așadar, cultura putea să ajute, chiar dacă doar în unele cazuri marginale și pentru un scurt răstimp; putea înfrumuseța câteva ceasuri, stabili o legătură fugară cu un tovarăș, ținea mintea trează și sănătoasă. Fără îndoială, nu te ajuta să te orientezi, nici să pricepi: în această privință experiența mea ca străin coincide cu a germanului Améry. Rațiunea, arta, poezia nu te ajută să descifrezi locul de unde ele au fost alungate. […]

Spre această operație erau mai înclinați inculții decât culții. Se adaptau mai repede imperativului „nu încerca să înțelegi“, prima maximă înțeleaptă ce trebuia însușită în lagăr. […]

În urma lecturilor lui, intelectualul, notează Améry (iar eu aș preciza: intelectualul tânăr, cum eram noi când am fost capturați și în timpul prizonieratului), și-a construit despre moarte o imagine inodoră, frumoasă și literară. […] Moartea la Auschwitz era trivială, birocratică și cotidiană. Nu era comentată, nu era „mângâiată cu lacrimi“**. În fața morții, a obișnuinței cu ea, dispărea granița dintre cultură și incultură. Améry afirmă că nu te mai gândeai dacă mori, lucru scontat, ci mai degrabă cum:

Discutam despre răstimpul necesar ca otrava din camerele de gazare să-și facă efectul. Făceam speculații despre cât de dureroasă este moartea prin injectarea de fenol. Era mai bine să-ți dorești o lovitură în cap sau moartea prin epuizare în infirmerie?

În acest punct experiența și amintirile mele se despart de cele ale lui Améry. Poate unde eram mai tânăr, poate pentru că eram mai ignorant decât el, sau mai puțin marcat, mai puțin conștient, nu am avut aproape niciodată timp de consacrat morții; aveam cu totul altceva la care să mă gândesc: să găsesc un pic de pâine, să evit munca masacrantă, să-mi cârpesc pantofii, să fur o mătură, să descifrez semnele și chipurile din jurul meu. În viață, cea mai bună pavăză împotriva morții sunt țelurile; și nu doar în lagăr.

Traducere de Doina Condrea Derer

(cap VI al eseului I SOMMERSI E I SALVATI, Einaudi, 2003)

___________

* Este finalul versului 135 din Cântul lui Ulisse, XXVI, din „Infern“. Următoarele sunt: Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată/căci noul mal o volbură născu/ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată. (trad. G. Coșbuc)

** Sintagmă din poemul Mormintele de Ugo Foscolo (1778 – 1827).