Nu putem ști dacă William Shakespeare a citit lucrarea De amore a lui Marsilio Ficino. Putem bănui că da, chiar dacă admitem că el poseda „small Latin and less Greek“. S-a scris destul despre influența lui Ficino asupra literaturii elisabetane, că va fi fost ea directă sau nu. Dar e sigur că dramaturgul și-a scris în piese propriul său tratat despre dragoste.
Un paradox enunțat de Alexandru Paleologu, chiar în volumul său de eseuri Bunul-simț ca paradox, este că „adevărata“ piesă de dragoste a lui Shakespeare nu este Romeo și Julieta. Aceasta ar fi o piesă despre nenorocirile la care duce rivalitatea stupidă, obstinată între clanuri. Adevărata piesă de dragoste ar fi așadar Antoniu și Cleopatra, căci dragostea „adevărată“ este cea de maturitate la care participă în primul rând funcția intelectului. După eseist, dragostea reală se cere trecută prin filtrul rațiunii, iar nu să fie o orbire. Desigur, rezultatul „orbirii“ amoroase, urmare a interacțiunii cu un drog, este ridicol, precum îndrăgostirea Titaniei de Nicu Mosor în Vis de-o noapte-n miezul verii, bietul țesător având, ca plus de haruri, un cap de măgar. Dragostea Julietei pentru Romeo nu e din această speță decât dacă, la limită, opreliștea și farmecul încălcării convenției acționează ca un drog.
Indiscutabil, pripeala îndrăgostitului tânăr duce la tragedie. Romeo o crede pe Julieta moartă cu adevărat și, fără a cerceta lucrurile mai în profunzime, își ia viața cu o grabă neverosimilă. La fel ca prototipul legendar, Pyram, care e impresionat de simpla vedere a vălului însângerat al lui Thisbe, precum descrie Prologul Adânc întristătoarea comedie și tare cumplita moarte a lui Pyram și a Thisbeei.
La vălul fetei, sângerat de fiară,
Veni și Pyram, ‘nalt și cilibiu,
Crezu că fetei i-a fost dat să moară
Și nu mai vru nici el să fie viu.
Își puse șpanga-n peptu-i arzător
Și se-njunghie – așa să am eu spor!
(Visul…, V.2)
Asta nu înseamnă că un cuplu celebru de îndrăgostiți, ca Romeo și Julieta, nu apare într-o piesă „de dragoste“. Cleopatra, mult mai prudentă, nu iese ea spre muribundul Antoniu pentru o ultimă sărutare, ca să nu riște să fie prinsă de romani. Cere să fie adus Antoniu la ea pentru acest ritual pe care rănitul îl imploră.
Nu îndrăznesc
Să ies de-aici. Tu să mă ierți, nu vreau
Să-i fiu trofeu băftosului de Cezar (…)
Dar vino, hai, Antoniu,
Voi ajutați-mă, să-l tragem sus. (IV.16)
Scena, aparent tragică, prinde un teribil aer de comedie prin prudența afișată de regină într-un astfel de moment. Stingerea lui Antoniu n-o face pe Cleopatra să riște cât de puțin. Mai cutremurat de moartea fostului său aliat e Octavian, viitorul Augustus:
O astfel de cădere ar aduce
Cumplit cutremur: lumea, rotocol,
S-ar zgudui cât să apară leii
Pe străzi și oamenii să intre ei
În vizuini de lei. Iar moartea lui
Nu-i moartea unui om, ci jumătate
A lumii moare-n ea. (V.1)
Dacă sentimentele lui Antoniu și ale Cleopatrei sunt dragoste adevărată, devine cu totul discutabil.
După moartea lui Antoniu, Cleopatra reflectează la potențiala ei sinucidere cam în felul în care o face Hamlet în celebrul său monolog (Hamlet, III.1). Ea consideră sinuciderea o faptă măreață:
Un lucru mare e să faci o faptă
Ce pune capăt restului de fapte,
Le leagă și schimbarea o oprește,
Adoarme și nu gustă din căcatul
Care hrănește regi și cerșetori. (V.2)
Referirea Cleopatrei e la sinuciderea lui Antoniu și anticiparea celei proprii. Viața e considerată doar un excrement care hrănește deopotrivă regii și calicii. Cleopatra etalează o concepție stoică. În niciun caz sinuciderea ei nu va fi determinată de pierderea lui Antoniu, ci de umilința de a pierde regatul.
Cleopatra negociază fără jenă cu trimisul lui Octavian:
Dacă dorește Cezar să cerșesc,
Să-i spui că o regină va cerși
Un lucru pe măsura ei, de-aceea
Cer un regat, nu mai puțin. De vrea
Să-i dea Egiptul cucerit de el
Fiului meu, se cheamă că îmi dă
Destul, din ce mai am, cât să ajung
Să-i mulțumesc îngenuncheată. (V.2)
Sinuciderea intervine numai când capătă certitudinea, prin dezvăluirea pe care i-o face Dolabella, că va fi trimisă la Roma.
Cleopatra e lucidă, rațională, dragostea, câtă o fi fost, pentru Antoniu nu-i tulbură deloc gândirea. Măreția și feminitatea Cleopatrei stau tocmai în această luciditate, ce există în spatele gesturilor demonstrative pe care le face regina în fața tuturor, de la sclavi și soli până la Antoniu însuși.
Să ne întrebăm dacă „adevărata“ piesă de dragoste a lui Shakespeare nu este Macbeth, cea în care cuplul titular este legat prin crimă și remușcare. Cei doi soți mor la scurtă vreme unul după altul.
Cleopatra face din moartea ei un gest teatral și orgolios: Să facem moartea mândră/ Că ne va lua.
Perechea Macbeth cunoaște o schimbare de roluri. Bărbatul e la început șovăitor, iar după cea dintâi crimă e de-a dreptul rătăcit. Soția lui trebuie să-l scuture bine ca să-l îndemne la faptă.
Ea nu-i înțelege starea, dar rămâne afectuoasă:
De ce, stăpâne, stai atât de singur
Și chemi alături doar păreri de rău,
Acele gânduri bune de dat morții
Cu cel ce le stârnește? Nu privi
Spre ce nu mai poți drege. Faptu-i fapt.
(…) Ridică-ți iar privirea strălucind,
Fii luminos și vesel printre oaspeți, (III.2)
Macbeth, care a poruncit uciderea lui Banquo, îi vorbește și el drăgăstos și vrea s-o protejeze. I se adresează cu „iubito“, „dragă nevastă“ și nu-i spune fapta pe care a plănuit-o:
Mai bine să n-o știi, puiuțul meu,
Și să te bucuri după. Vino, noapte,
Tu, vânător cu șoimi așează gluga
Pe ochii blânzi ai liniștitei zile. (…)
Ești uimită
De vorba mea, dar stai și ai răbdare
Că răul prin alt rău devine tare. (III.2)
Macbeth își numește nevasta „chuck“, alint echivalent cu „chick“ – pui (de găină).
Apoi însă, Lady Macbeth e cea răvășită de remușcări și moare, probabil sinucigându-se, în timpul asediului la care sunt supuși. Moartea soției de dragul și la îndemnul căreia a comis crime, îl întărește, paradoxal, pe Macbeth. Pierzând-o pe regină, el nu mai are practic nimic de pierdut. Dispariția ei îi prilejuiește celebrul monolog Dar mâine și cu mâine și cu mâine. Apoi pleacă să lupte doar ca să își caute sfârșitul. Moartea iubitei i-a întunecat universul:
Am obosit de-a soarelui lumină,
Aș vrea să cadă lumea în ruină.
Alarmă, vânt nebun, doar praf rămână,
Dar barem să crăpăm cu arma-n mână. (V.5)
„Adevărata“ piesă de dragoste a lui Shakespeare n-ar putea fi, după argumentele lui Alexandru Paleologu, dar și după o judecată mai profundă a oricui, nici cavalcada încurcăturilor din Vis de-o noapte-n miezul verii, cu atât mai puțin Zadarnicele chinuri ale dragostei cu jocul spiritual al replicilor care-l anticipează pe Marivaux. Acestea sunt iluzionări juvenile, „ale tinereții valuri“, ar conchide înțelept Jupân Dumitrache. Nici Troilus și Cresida nu poate fi piesa căutată, aceea fiind o comedie amară despre manipulare, ca și Othello, o comedie a geloziei obsesive care cade lesne în fandacsie și duce la crimă. Iar dacă retragem calificativul „dragoste adevărată“ amorului cu năbădăi dintre Antoniu și Cleopatra, e limpede că nu ne mai rămâne decât Macbeth.
Un singur cuplu, dar secundar în economia unei piese, pare a sta deasupra regilor blestemați de la Dunsinan. Acesta e format din Jessica și Lorenzo, al treilea ca importanță în Negustorul din Veneția, dar cel mai „adevărat“. Față de Julieta, Jessica își trădează nu doar tatăl și neamul, ci și credința. Chiar îl jefuiește pe Shylock pentru a fi cu bărbatul iubit deși nu-și face iluzii despre fidelitatea lui:
În noapte ca și asta, chiar Lorenzo
Jessicăi îi jura iubire și-i spunea
Cât de fidel va fi cu multe vorbe
Și toate mincinoase. (Negustorul… V.1)
Traducerea versurilor, conform William Shakespeare Opere, Editura Tracus Arte, ediție coordonată de George Volceanov. Vis de-o noapte-n miezul verii, Macbeth, Negustorul din Veneția, traduceri de Horia Gârbea, Antoniu și Cleopatra, traducere de Horia Gârbea și Ioana Diaconescu.