Deși traduse cu gândul în primul rând la scenă și deci urmând principiul că replicile trebuie să conțină toți nutrienții de semnificație și expresie ai originalului, dat fiind că actorul nu poate declama notele de subsol, piesele shakespeariene în versiunea coordonată de George Volceanov reconciliază omul și spectatorul de teatru cu filologul și cititorul, consumatorul de „rostire spectaculară“ cu cel care accede la lumea lui Shakespeare prin intermediul actului „individualist“ al lecturii, întrucât fiecare piesă beneficiază de o armătură exegetică solidă, la zi – ample prefețe și note de subsol.
Prevăzută să numere XVI volume și ajunsă în 2018 la XIV, seria de Opere Shakespeare, în retraducerea realizată de echipa coordonată de George Volceanov, a debutat în 2010 la Paralela 45 cu Sonete, Furtuna (vol. I); Hamlet (vol. II), A douăsprezecea noapte, Doi veri de stirpe aleasă, Nevestele vesele din Windsor (vol. III); Îmblânzirea scorpiei, Regele Ioan, Vis de-o noapte-n miezul verii (vol. IV); Negustorul din Veneția, Troilus și Cresida, Timon din Atena (vol. V), din 2012 fiind continuată la Tractus Arte – Cum vă place, Doi tineri din Verona, Henric al VI-lea, partea întâi (vol. VI); Antoniu și Cleopatra, Henric al VI-lea, părțile 2-3 (vol. VII), Richard al III-lea, Măsură pentru măsură, Poveste de iarnă (vol. VIII); Eduard al III-lea, Mult zgomot pentru nimic, Macbeth (vol. IX), Comedia erorilor, Iulius Caesar și Othello (vol. X); Richard al II-lea, Henric al IV-lea, părțile 1-2 (vol. XI); Henric al V-lea, Henric al VIII-lea, Sir Thomas More (vol. XII); Romeo și Julieta, Totu-i bine când se sfârșește bine, Coriolanus (vol. XIII); Regele Lear și Pericle (vol. XIV).
Țintele acestei noi versiuni capabile să funcționeze în contextul lingvistic al mileniului trei, după cum indică titlul proiectului (Un Shakespeare pentru mileniul III), au fost expuse de Volceanov atât în studiul introductiv la volumul I, cât și în câteva articole. În primul rând, avem de-a face cu o extindere a canonului/corpusului shakespearian, prin traducerea și astfel circularea, pentru prima dată în română, a unor piese precum Eduard al III-lea, Sir Thomas More, Doi veri de stirpe aleasă, ca și prin refuzul de a traduce versiunile hibride, „bricolate“ de editori postumi, optând pentru redarea integrală a versiunilor distincte, piesa Hamlet fiind astfel prezentată publicului (nu numai cititor) român pentru prima dată în toate cele trei variante autonome, iar Regele Lear – în cele două variante (1608, 1623). În al doilea rând, discursul de escortă, în special al notelor de subsol, e unul supraetajat, o parte dintre ele oferind în mod „tradițional“ informații enciclopedice, iar altele, nu puține, luminând aspecte textuale inedite, scoțând în evidență diferențele între versiuni ori de soluții, necesare îndreptări ale unor erori interpretative ale traducătorilor anteriori. Nu în ultimul rând, e vorba de efortul de a recupera cât mai multe sensuri care rezidă în pasajele obscure, pretabile la multiple și uneori concurente interpretări. Cu toate că notele nu sunt menite a fi rostite pe scenă, sunt prețioase nu doar pentru lectorul „neangajat“, ele constituind un rezervor de nuanțe care pot ghida regizorii, actorii, în construirea strategiei de interpretare, în decizia privind montarea.
Fie că au în vedere cuvântul rostit pe scenă, fie că nu, piesele sunt, mai ales în posteritate, dependente de îngrijitorii de ediție, textele shakespeariene nefiind de altfel deloc singurele care au cerut/suferit reinterpretări, actualizări de limbaj și de-a dreptul „retraduceri“, inclusiv în limba originalului. Starea textului, fie că vorbim de limba originalului, fie de versiunile în alte limbi, depinde de „moravurile“, de poeticile dominante, în materie de traducere, de la un anumit moment. În prefața la Regele Lear, Volceanov argumentează decizia de a traduce piesa în cele două versiuni distincte – din prima ediție in-quarto (1608) și din prima ediție in-folio (1623), cea din urmă fiind probabil tot o versiune auctorială, chiar dacă apărută postum. Până la ediția din 1986 a integralei Shakespeare, Regele Lear a circulat, ca și Hamlet, într-o variantă hibridă – rezultată din reconfigurări și combinări „pe alese“ ale celor două versiuni, reflexie a unei himere privind textul shakespearian-arhetipal perfect – creată de îngrijitorii de ediții, începând cu Nicholas Rowe (1709). Schimbarea de paradigmă în receptarea lui Shakespeare și deci în traducere (pentru contemporanii săi din alte timpuri!) are loc abia la finele anilor 1970, când clișeul neo-clasic, apoi romantic al autorului „definitiv“, geniu infailibil care n-are a schimba vreun vers, e înlocuit cu clișeul (?) autorului revizionist, pentru care scrierea e work in progress, conștient că textele sunt susceptibile de rectificări, îmbunătățiri. În ultimele decenii, exegeza shakespeariană înclină să considere că punctele slabe ale versiunii din 1608 au drept cauză nu copierea neglijentă făcută de actori tineri, ci adnotările făcute de însuși Shakespeare, care au dat de furcă ucenicilor tipografi. Mai mult, ambele versiuni sunt valoroase, ele conținând, în fapt, două soluții dramatice distincte ale poveștii, Shakespeare reglând, de la o versiune la alta, „valoarea“ unor personaje precum Albany și Edmund, direcția de dezvoltare a poveștii (accentul „paseist“, privirea captată de trecut, în versiunea in-quarto vs. orientarea spre viitor, în versiunea in-folio) și a efectului dramatic (subordonarea poeticului, „capacitarea“ mai eficientă a lexicului în tensiunea dramatică). Prin urmare, ca niște buni filologi, oamenii de teatru ar trebui, având acum la dispoziție această polifonie de versiuni, să considere cu aceeași atenție variantele la Regele Lear, ele deopotrivă suscitând interes – dramatic, ca și exegetic.
Un interes deopotrivă filologic și teatral îl suscită și Pericle. Scrisă cel mai probabil în același an în care apărea ediția in-quarto la Regele Lear, Pericle a avut o altă istorie editorială, textul (produs al colaborării cu meteoricul dramaturg George Wilkins, cârciumar la bază – acesta fiind autorul primelor două acte, inferioare celorlalte trei scrise de Shakespeare) având, în ciuda faptului că a apărut în nu mai puțin de șase ediții între 1609-1635, o calitate redacțională și tipografică execrabilă și fiind probabil, conform opiniei îngrijitorilor recentelor ediții Oxford și Arden, rezultatul unei reconstrucții făcute de Wilkins „după ureche“. Aspectul lacunar, cu numeroase pasaje obscure, cu o sintaxă fracturată ce concură, după cum observă Volceanov, la impresia de labirint ideatic lipsit de sens, participă însă, credem, la valoarea, la „greutatea“ piesei, întrucât se „mariază“ perfect cu caracterul investigativ al dramei ce marchează interesul lui Shakespeare – după seria marilor sale tragedii – pentru „un alt tip de scriitură, un alt gen de teatru“ (p. 367), în care personajele se aplatizează, se „postmodernizează“, caracterul abisal al psihologiilor se estompează, acțiunea însăilată fiind temporizată prin inserția de scene realiste, trecerile între episoade – „vorbite“ de un personaj-narator, iar dramatismul – înlocuit de romance (basm cu final fericit), unii exegeți considerând că în seria de romance-uri târzii, care debutează cu Pericle și continuă cu Poveste de iarnă, Cymbeline, Furtuna, Shakespeare explorează miturile spirituale ce încep cu furtuni, simbol al neputinței, și se termină cu muzica sferelor, expresie a salvării (ap. 370).
În urmă cu 200 de ani, Thomas Bowdler lansa, prin The Family Shakespeare, ceea ce avea să se dovedească o „sită“ de lectură/interpretare scenică a pieselor lui Shakespeare, principiul fiind epurarea expresiilor care nu pot fi citite cu voce tare în familie. Temeinic cunoscător al dosarului Shakespeare, roadele muncii de cercetare fiind cuprinse în teza de doctorat (The Shakespeare Canon Revisited, 2004), în numeroase articole și studii, în traduceri livrate și în coordonarea seriilor Caietele Shakespeare și Opere William Shakespeare, Volceanov e și un avizat cunoscător al limbajului argotic, publicând la Nemira un Dicționar de argou al limbii engleze (1995) și la Niculescu Dicționar de argou al limbii române (2006), Dicționar de argou maghiar-român (2011) și Dicționar de argou englez-român (2015). Recunoscând meritele lui Dragoș Protopopescu și Mihnea Gheorghiu (cel din urmă fiind și coordonatorul integralei Shakespeare apărute la ESPLA între 1955-1963), traducători ai piesei Regele Lear în 1942, respectiv în 1955, dar mai ales ale lui Tașcu Gheorghiu, care, în traducerea la Pericle (1963), a demonstrat reale calități de versificator și fidelitate față de original (versiunea Volceanov întâlnindu-se astfel pe alocuri cu versiunea sa, grație unor „coincidențe interpretative“, p. 380), toți trei livrând texte viabile, la vremea lor, pentru punerile în scenă, dar și pentru „teatralizările“ care se petrec în actul lecturii, Volceanov realizează în noile versiuni la Regele Lear și Pericle o binevenită actualizare de limbaj (sau poate „reactualizare“, după modelul „relatinizării“), o obligatorie îndreptare a erorilor de interpretare din traducerile anterioare, decontaminarea discursului shakespearian de „bowdlerizarea“ și cenzura pasajelor licențioase, argotice, produsă mai ales în edițiile din perioada comunistă (prin omisiune, prin utilizarea eufemismului și, mai rău, prin insidioasa „rescriere îmbunătățită“, dând o tentă moralist-progresistă și transformându-l pe Bard într-un „posesor de carnet roșu“, după cum spunea Volceanov într-un articol), oferind discursului shakespearian posibilitatea să respire, să rămână deschis.