Jurnalistă și realizatoare de emisiuni de radio și televiziune, Natalie Haynes a studiat limbi clasice la foarte prestigiosul Christ’s College al Universității din Cambridge. Apoi a conceput și a fost protagonista unor spectacole de stand-up comedy care aduceau în atenția publicului scriitori antici și opere-cheie pentru cultura universală, pledînd pentru „revizitarea“ acestora dintr-un punct de vedere modern. În aceeași linie, a scris romane în care Orestia lui Eschil și tragedia sofocleană ce-l are drept erou pe Oedip sînt recitite din perspectiva protagonistelor feminine (The Amber Fury, 2014 și, respectiv, The Children of Jocasta, 2017). Aceeași perspectivă este adoptată pentru romanul ce va apărea în 2019, în care autoarea repovestește istoria războiului troian (A Thousand Ships). Înainte de acestea, în 2010, Natalie Haynes a publicat The Ancient Guide to Modern Life – Ghidul antic al vieții moderne, apărut anul trecut la Baroque Books & Arts în traducerea lui Mihai Moroiu, bucurîndu-se de eleganta ținută grafică a colecției „Savoir –vivre“, coordonată de Dana Moroiu.
Această carte de debut exprimă formula adoptată de Natalie Haynes în toate producțiile sale culturale, după cum ne-o spune din capul locului titlul volumului: anumite idei, convingeri, forme de organizare a societății și comportamente antice ne-ar putea da de gîndit și ne-ar putea călăuzi în contemporaneitate. Așadar, politica, justiția, filosofia și religia, condiția femeii (din perspectiva unei clasiciste feministe), spectacolele și distracțiile în general, banii particularilor și finanțele publice, toate acestea sînt țintele către care privește cartea; ținînd seama de ele, am putea să analizăm mai adecvat problemele lumii noastre și să ne orientăm mai bine în ea. „Această carte – afirmă Haynes – este despre cum lumea Antichității a modelat-o pe cea de azi, în ce fel prezentul nostru este explicat de trecut“ (p. 12). Lectura volumului ne aduce în față, deci, printr-un text scris foarte sprinten, o seamă de situații antice care pot fi puse în paralel, dintr-un punct de vedere sau din altul, cu cele contemporane.
Ni se readuce, astfel, aminte că sistemele noastre de guvernare au fost, toate, inventate și puse la încercare de cei vechi: regalitatea, imperiul, oligarhia, tirania, dictatura, democrația; autoarea este entuziasmată de democrația ateniană și de forța pe care i-o dă faptul de a fi o democrație directă, care implică puternic responsabilitatea imediată a cetățeanului ce votează, și și nu una reprezentativă, cum sînt cele din lumea noastră.
Doar că, deși această formă de guvernare pare a fi, cel puțin după criterii moderne, răul cel mai mic sau, în cuvintele lui Winston Churchill, „cea mai proastă formă de guvernare în afară de toate cele care au fost încercate“, mulți dintre autorii antici previn asupra unui pericol la care ei meditează intens și recurent și care nouă, se pare, ne scapă în mod constant: ohlocrația, domnia gloatei, a electoratului lipsit de discernămînt și ușor de manipulat de către demagogi – încă un termen de „teorie politică“ inventat în Grecia antică și care s-a dovedit de o mare actualitate ori de cîte ori democrația s-a străduit să își arate laturile pozitive. Ne putem aminti, în acest sens, nemiloasa caricatură pe care Aristofan i-o face influentului demagog Cleon sau portretul aceluiași făcut deTucidide, portret care îți îngheață sîngele în vine: „cel mai violent dintre toți cetățenii și, în același timp, oratorul cel mai ascultat de popor“(Războiul peloponesiac, III, 36); e adevărat, Tucidide nu este martorul cel mai dezinteresat: Cleon contribuise decisiv la îndelungatul său exil. Chiar și așa, înțelegem de ce nu puțini autori antici (pe care noi i-am descrie drept „conservatori“) preferau de departe sistemul „aristocratic“, adică puterea elitelor.
Dacă în materie de sisteme de guvernare și instituții politice analogiile cu Antichitatea necesită mereu nuanțări extrem de prudente, sînt domenii în care nu reflecția teoretică și voința politică dictează, ci natura umană, cu constantele ei ce sfidează în mod suveran timpul. Așadar, pasiunea publicului antic (roman) pentru gladiatori și vizitii de care, poate fi asemănată cultului destinat astăzi vedetelor de tot felul. Atunci, ca și acum, aceste spectacole își au publicul lor pe care nu rafinamentul cultural îl caracterizează. Atunci ca și acum, idolatria dezvoltată față de tot felul de staruri par a fi de aceeași sorginte pasională. Unele spectacole declanșează emoții și pasiuni colective pe care, atunci ca și acum, moraliștii le cenzurează. E de spus însă spre onoarea noastră că nu mai mergem la spectacol ca ne distrăm văzînd cum protagoniștii se ucid sub ochii noștri. Natalie Haynes se întreabă asupra naturii acestei ultime diferențe extrem de importante, fără să dea un răspuns; probabil pentru că intelectualii de-acum nu mai sînt obișnuiți să caute în direcții ce le par demne de a fi abandonate: credem că răspunsul se găsește în caracterul creștin al culturii și civilizației europene așa cum s-a configurat ea începînd din secolul al IV-lea, în pofida tuturor derapajelor bine știute și studiate.
Una dintre metodele favorite ale autoarei este aceea de a stabili analogii între situații istorice antice și moderne. De pildă, analogia între cauzele războiului peloponesiac și ale răboiului rece: „La fel ca după Al Doilea Război Mondial, doi aliați puternici șAtena și Spartaț s-au transformat în doi dușmani neîmpăcați. Acele două țări reprezentaseră o forță invincibilă împotriva inamicului comun, Persia. În lipsa unui inamic comun, pur și simplu nu s-au mai suportat reciproc“ (p. 18). Dacă la acest nivel de generalitate poate că putem compara contexte istorice concrete, sînt greu de acceptat alte analogii, de data aceasta din domeniul ficțional: ni se pare extrem de slab fondată asemănarea dintre eroii tragici și detectivii moderni pentru că „implicarea lor excesivă în cazurile pe care le rezolvă anulează orice speranță de viață socială“ (p. 211); înseamnă să nu ai acces mai deloc la problematica atît de tulburătoare a tragicului, cînd o rezumi în felul acesta. Și, iarăși, deși este adevărat că se pot stabili analogii punctuale între eroii de epopee și cei ai filmelor și seriilor de televiziune de tipul Buffy the Vampire Slayer („Buffy, ucigașa de vampiri“), tocmai „lăbărțarea“ excesivă a acestora din urmă pe zeci de episoade cu structură recurentă, precum și cocteilul de trăsături eroice atribuite protagoniștilor (Buffy e puternică asemenea lui Ahile, are simțul datoriei ca Hector ori Eneas, e șireată ca Odiseu etc. – p. 207) fac din aceste personaje de film mai degrabă niște caricaturi decît niște eroi de epopee care, să nu uităm, sînt guvernați de cerințele verosimilului și necesarului, după cum constata Aristotel.
Care sînt autorii antici din care cartea își extrage seva? Firește, autoarea și-a făcut selecția după prealabila stabilire a publicului căruia i se adresează: nu este un volum de studii adresat specialiștilor – aceștia nu vor afla nimic nou – ci unui public mult mai larg care, deși format în școli care nu mai cultivă umanioarele, este interesat, totuși, de cultură în sens larg. Așadar, Natalie Haynes va selecționa din textele istoricilor „profesioniști“ (Tucidide, Tacit) mai degrabă episoadele foarte bătătoare la ochi, decît argumentările privitoare la natura și sensul istoriei și al istoriografiei; se va îndrepta mai mult către istoricii care cultivă în mod constant anecdoticul și picanteriile (Suetoniu), iar dintre moraliști îi va prefera pe cei mai bîrfitori (Iuvenal), lăsîndu-i în umbră pe cei mai austeri (Horațiu, de pildă). Tot astfel, din bogata „ofertă“ ficțională a Antichității, va prefera personajele care au ajuns, pe o cale sau alta, să fie foarte cunoscute publicului larg (Oedip, Antigona, Medeea). Obținem, astfel, un „canon al autorilor“ care nu îi este cu totul străin publicului vizat și care îi este mijlocit acestuia de către un cunoscător al textelor (să nu uităm, Haynes a studiat limbi clasice la nivel select). Autoarea povestește cu farmec, decupează foarte inspirat episoadele semnificative astfel încît, poate, mulți dintre cei care nu s-ar îndrepta în mod „natural“ către lecturi clasice s-ar putea să o facă, ispitiți de stilul alert și „lejer“ al acestei cărți de pus de-o parte ca lectură de vacanță.
Volumul se încheie cu o pledoarie în favoarea studiilor clasice: ele conferă, prin excelență, noblețea de a învăța de dragul cunoașterii și nu al unui scop lucrativ, dezvăluindu-i omului contemporan „tot ceea ce el a fost odată și, în mare măsură, ceea ce este acum“ (p. 277). Poate că și mai percutantă este afirmația lui Trevor J. Saunders, specialist în filosofie politică greacă (citat de autoare la p. 14): „O societate care își pierde înțelegerea trecutului este în primejdie, căci produce oameni care nu știu nimic în afară de prezent și care nu sînt conștienți că viața a fost și poate fi altfel decît așa cum este. Ei suportă ușor tirania, pentru că nu au cum să o compare cu nimic“.