O mare expoziție: Horia Paștina, Mihai Sârbulescu, Horia Bernea, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Silviu Oravitzan, Vasile Gorduz

Dintre evenimentele legate de celebrarea Centenarului Unirii face parte și expoziția de artă plastică Crucea, de la comunitate la comuniune, ajunsă la București, după un itinerariu (de un an de zile și mai bine), prin orașele importante ale țării, cum ar fi Alba-Iulia, Cluj, Iași, Chișinău, Timișoara, deschisă până în luna februarie la Universitatea de Arhitectură și Urbanism ,,Ion Mincu“.

Cu excepția a câtorva icoane tradiționale, e o expoziție de artă modernă, unde pictori consacrați încearcă să se apropie cu discreție și pietate de acest semn; unul din simbolurile umanității (care în mod profund exprimă sensul existenței noastre) și să-l întruchipeze în diverse ipostaze, dintre cele mai neașteptate. În mare măsură semnificațiile iscate de acest semn creștin în creațiile pictorilor sunt recognoscibile. Să luăm, spre exemplu, lucrările lui Horia Paștina, prezent în expoziție cu mai multe lucrări. Mi s-au părut mai deosebite trei: Doi pești, Masa (cu un potir și o pâine la mijloc) și Cinci pâini. Sensul tainic al crucii este relevat de lucrurile ce, odată, făceau parte din anturajul Mântuitorului; acestea după două milenii și-au pierdut definitiv însemnătatea practică.A rămas doar valoarea lor spirituală care, în mod firesc, se reflecta maiestuos în tablouri. Paștina în nuanțe stinse, aproape monocrome, redă cu subtilitate, aș zice, chiar cu smerenie, lumea (noastră) creată de Dumnezeu. Lucrurile sunt situate în centru, făcând, prin sensul lor predestinat, legătura nevăzută între cer și pământ. Astfel, aproape nu există nicio diferență de tonalitate între spațiul generos al fundalului și lucrurile proxime; unitatea sacră a lumii se impune de la sine.

Mihai Sârbulescu a întruchipat în timp, cu multă râvnă, nenumărate clopote , sperând ca rezonanța lor artistică să fie pe măsura sunetelor reale a clopotelor trase în zilele de sărbătoare, în bisericile noastre creștine. De data aceasta autorul expune un tablou ce reprezintă un Clopot negru, pe un fundal negru. Acesta ocupă la maxim spațiul pânzei, de parcă ar dori să iasă din ea. Fundalul, deși e destul de redus ca suprafață, e redat expresiv, încât pare să mențină Clopotul între marginile tabloului. Pe autor nu-l interesează Clopotul în sine, ci vibrația polifonică pe care o poate produce acesta. Și dacă contemplăm atent câteva minute lucrarea, la un moment dat, am putea auzi un zvon profund și melancolic ce vine din adâncul abisului. Autorul reușește să scoată din culoarea sumbră a neantului o vibrație tulburătoare. Și asta datorită tehnicii stilistice cu care știe să mânuiască pensula sau, mai ales, cuțitul. Petele de culoare tumultoase și dense fac Clopotul să capete relief , adică viață. Freamătul e intens, petele de culoare sunt aplicate într-un ritm sacadat, lăsând, astfel, prin fisurile create să pătrundă lumina și aerul. Și negrul, mișcându-se spre centru, se purifică, încât în mijlocul Clopotului descoperim o fâșie albă. Această fâșie luminoasă ne trimite cu gândul la fraza ,,cu moartea pe moarte călcând“, adică cu negrul pe negru învingând.

Cunoscutele și deja emblematicele Catapetesme și Interioare Bisericești ale lui Horia Bernea, prezente în expoziție, ne uimesc, după aproape cinci decenii, de când au fost create, cu prospețimea culorilor și, mai ales, cu libertatea cu care acestea au fost puse pe pânză. E un joc dezinvolt și nevinovat al petelor de culoare, al liniilor, al formelor în cadrul limitat al suprafețelor dintr-o biserică. Să ne amintim că una din condițiile esențiale ale creației este jocul. Planurile în prealabil stabilite sunt nocive și chiar distructive pentru creație. Un joc al culorilor liber, dezinteresat și grațios garantează un rezultat deosebit, care la Bernea e unul subtil și extrem de nuanțat, și mai ales e plin de căldură și afecțiune. Fără ultimele calități sunt imposibile fanteziile în Casa Domnului. Stilul bernian (asemenea lucrării divine) e ușor și transparent, ca o ploaie binecuvântată de primăvară. În acest anturaj senin și incomprehensibil, în mod firesc lumina e un vector călăuzitor. În acest freamăt ancestral, pe alocuri vag dar sigur, se precipită chipuri de martiri, sfinți și îngeri. E necesar un efort minim pentru a reconstitui chipurile (tot mai șterse) de pe frescele bizantine în inimile și sufletele noastre (tot mai pustiite). Căci, de fapt, aceasta ne provoacă Bernea să facem.

Iar dacă din careva motive bizare suntem vitregiți de puterea imaginației, atunci să facem câțiva pași prin expoziție și imediat vom descoperi lucrarea lui Paul Gherasim, Martirii. Chipuri plăpânde, smerite și chinuite din viața cărora au rămas doar niște umbre stinghere. Asta la o primă vedere… Dacă încercăm să privim mai atent lucrarea, la un moment dat, vom vedea (cu ochii inimii), uimiți, că acele biete umbre, parcă fără de contur, sunt, de fapt niște siluiete luminate și demne, ce se mistuie în tăcere și în taină, așa precum se cuvine să se mântuie un creștin adevărat. Martirii ce se sacrifică nu țipă sau, cel puțin, nu o fac vocal, ci strigă mai mult în sine. Aceștia n-au nevoie de mila lumii, ci de mila Domnului. Căci numai El cu adevărat poate să-i înțeleagă și să le ierte păcatele săvârșite. Astfel, lucrarea lui Gherasim pare un rug stins; șuvițe subțiri de fum violete și argintii (atâta a mai rămas în urma martirilor noștri sacrificați în temnițele comuniste) urcă încet spre un cer de plumb. Și încearcă să țină, atât cât se poate, trează memoria și conștiința noastră. Poate ar trebui să amintim că pictorul creștin Paul Gherasim a fondat, cu mai bine de trei decenii în urma, Grupul Prolog. Doi dintre pictorii despre care am vorbit – Horia Paștina și Mihai Sârbulescu – fac parte din acest grup. Iar îndemnul Grupului este „Nihil Sine Deo!“

Mesajul creștin în operele artiștilor, despre care am vorbit, vine dinspre tradiție, pe când căutările pregnante și uneori ambigui ale distinsului pictor din Timișoara Constantin Flondor (cofondator al Grupului Prolog) vin dinspre natură. Pictorii din Grupul Prolog sunt profund legați de natură. Tema grădinii este prezentă la toți artiștii din acest grup. Studierea atentă a diverselor fenomene și ipostaze ale naturii, în mod firesc, duce spre descoperirea adevărurilor creștine. Artistul timișorean e prezent în expoziție cu câteva lucrări întitulate Fulg de nea și cu o lucrare impunătoare, cel puțin ca dimensiuni, Aer. Flondor transpune pe pânze fulgi de nea, supradimensionați de câteva zeci de ori, ca structura lor să devină clară. La baza structurii fulgului de nea, vrea să ne sugereze pictorul, stă o cruce. Pare un lucru banal; această cruce-stea poate fi văzută în diverse reclame, la tv sau prin vitrinele magazinelor. Pe de altă parte fulgul poate fi conceput ca o floare sau ca orice altceva. Meritul incontestabil al lui Flondor este că a avut curajul, inspirația și, mai ales, credința de a vedea în fulgul de nea o cruce. Așa precum în lucrarea Aer, el vede în spațiul din fața noastră un halou imens, un cerc luminos, despicat în patru și, astfel, într-o fracțiune de secundă, se pare mai mult imaginar, se prefigurează în nevăzut semnul crucii. Deci, aerul pe care-l respirăm, compus din molecule și atomi, toate conțin în sine semnul crucii. Prin naștere suntem ,,condamnați“ să ducem fiecare ins în parte o cruce – Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Un pictor extraordinar prezent în expoziție e Silviu Orăvitzan; acesta prin creația sa face o apologie Crucii și Luminii, care se întâlnesc fericit în Centrul lumii și al universului (unde Dumnezeu e prezent în cele trei ipostaze). Indiscutabil în Crucea lui Oravitzan, în mare măsură e prezent spiritul bizantin cu unele elemente din Orientul Apropiat, dar și din cel Indepărtat, astfel Crucea devine o structură complexă, un Labirint, unde odată ce ai intrat, nu mai poți ieși, decât dacă te sacrifici.Toată creația artistului e un nesfârșit imn de slavă adus Crucii, unde aceasta e surprinsă în nenumărate stări; iar meritul incontestabil al artistului este că, dincolo de formele diverse si spectaculoase ale Crucii, încearcă să întruchipeze esența divină pe care o emană acest semn, adică lumina. Dar, în urma căutărilor profunde și multiple semnul devine adevăr absolut. Redarea pe pânză a Crucii e o etapă deja depășită, recent Oravitzan cioplește semnul în lemn; fiecare modul (adică spațiul în care se încadrează semnul, care, de obicei, e un pătrat) e împărțit, la rândul său în zeci de alte mici pătrate, ce au diverse unghiuri de racordare la întreg. Peste toata suprafața e aplicată foiță de aur. Lucrările expuse fac aerul să vibreze și să strălucească în jur. Astfel, operele artistului produc nu doar revelații estetice, ci și elevație euharistică.

De asemenea, Vasile Gorduz e prezent cu Rugăciunile cioplite în piatră sau lemn, trimițându-ne cu gândul la spiritul lui Brâncuși; Silvia Radu cu Îngerii săi diafani ce încearcă neputincioși să învingă gravitația bronzului, în care sunt sculptați, Marin Gherasim cu ale sale memorabile Abside și Cupole în care roșul și aurul capătă profunzime și suplețe. Redarea esențializată a spațiului sacru e un prilej fericit pentru pictor de a ne confrunta cu mistica afectuaosă a nuanțelor importante. Apoi, Cristian Paraschiv, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu, Mihai Ariciu, Mihai Horea și mulți alți pictori prezenți cu lucrări memorabile pe simeze. E o expoziție complexă și diversă ca stil, dar unitară ca duh. O sută de opere de artă adunate într-un singur loc, ne dezvăluie faptul că o comunitate poate fi unită nu doar prin aspirațiile artistice, ci și prin cele duhovnicești, de sorginte creștină. Adică o comunitate poate fi în același timp și o comuniune.