Într-un volum pe care am avut privilegiul și imensa bucurie să îl fac, „la două mâini” cum se spune, cu doamna Tia Șerbănescu, excepționala publicistă care a dat (multe) texte de referință pentru presa de la noi din ultimele decenii expune ceea ce domnia sa numește „grilă personală”. Tia Șerbănescu este una dintre semnăturile sclipitoare, inclusiv în sens etic, ale presei noastre – nu este, prin urmare, nimic greșit dacă vom împrumuta grila domniei sale, întâi, pentru că aceasta nu este exclusiv „personală”, apoi și în egală măsură de important, fiindcă pentru România ultimelor trei decenii ea este o grilă a democrației, o solidă grilă a democrației.
Argumentul Tiei Șerbănescu este limpede. Un citat relevant: „am propria mea grilă din 1990 încoace: Cine se apropie de grila mea – care coincidea cu ceea ce erau atunci urgențe: apropierea de Occident, deconspirarea Securității, condamnarea comunismului, libertate de exprimare, anticorupție, pluralism politic, justiție independentă, reformarea statului – foarte bine, însă cine nu se apropie… despre aceia voi scrie critic”. Și un altul, din același pachet argumentativ, de asemenea, relevant: „asta am făcut mereu când am scris despre politică și asta fac și acum: pun totul în grilă. Mi se pare cel mai onest așa. Și nu judec oameni, ci fapte și vorbe în funcție de acele repere ale grilei”.
Așadar, dacă împrumutăm această grilă – și este bine să o facem cât mai des, programatic – și dacă o aplicăm istoriei noastre recente și asupra democrației autohtone, ce vom vedea? În nici într-un caz: o linie care merge neîntrerupt; nu continuitate, nu o (de dorit) consecvență în direcția democrației liberale și a statului de drept, nu o atenție specială pentru a păstra și a spori darul imens pe care românii l-au primit odată cu căderea comunismului. Între altele, așa cum spune unul dintre cei care participă la dosarul tematic dedicat „Democrației” în cadrul proiectului „După 30 de ani” derulat de revista România literară pe parcursul anului 2019: vom identifica mai multe tranziții în interiorul democrației românești. O democrație, mai ales, frustrată – spune acesta. Dar și: explozivă uneori, exuberantă; alteori în pericol, diminuată; sau „originală” sau, alteori, din ce în ce, așa cum trebuie să fie, mai „liberală”.
Privind din acest unghi foarte generos – al achizițiilor și al altoiurilor democratice pe un corp (politic, social, economic) autohton într-o foarte mare măsură mutilat de comunism –, istoria recentă a României care acoperă deja aproape trei decenii ni se înfățișează ca fiind una dintre cele mai intense și mai interesante perioade pe care le-a traversat vreodată țara noastră. Și, fără să impunem o notă didacticistă, vom vedea acești 30 de ani ai democrației românești post-1989 ca fiind dintre cele mai pilduitoare perioade din istoria modernă a României. Pentru că între 1989 și 2019, democrația românească a avut mai multe trepte. Pe unele le-a urcat, pe altele le-a coborât.
