România este marcată, în traiectoria ei de după 1989, de un paradox: ea experimentează nu doar cea mai violentă dintre tranzițiile la democrația liberală, (lunile de barbarie dintre ianuarie și iunie 1990), dar este și prima dintre națiunile postcomuniste care adoptă o constituție. Ceea ce surprinde, în cazul României, este viteza cu care alegerile parlamentare și prezidențiale sunt organizate, ca și rapiditatea cu care noua lege fundamentală este dezbătută și supusă aprobării populare.
Privind retrospectiv,modul în care evoluează constituționalismul autohton, în aceste trei decenii, este predeterminat de aceste opțiuni realizate în primii ani de după decembrie 1989. Temeliile regimului politic și constituțional disfuncțional al României sunt așezate atunci, iar tot ceea ce urmează nu este decât consecința naturală a unor evenimente ce au loc în acea perioadă.
În centrul acestei Românii care încearcă să se reorganizeze constituțional și politic se află o entitate care, dincolo de blazonul ei revoluționar, exprimă continuitatea cu defuncta dictatură comunistă: FSN este, în termenii pe care îi preferă însuși Ion Iliescu, o emanație a revoluției, al cărei scop fundamental este acela de a oferi elitei guvernante de dinainte de decembrie 1989 o cale de ieșire onorabilă din comunism, ca și ocazia de a se instala ca nouă elită guvernantă a României de după comunism,
FSN nu este un partid în accepțiunea clasică a terminologiei occidentale, căci el se ivește ca parte a simbiozei , profund iliberale, dintre mișcarea politică și statul însuși. FSN este, așadar, de la debuturile sale, un partid-stat, un partid care nu are intenția de a împărți puterea,un partid care privește opoziția ca pe un dat ornamental, un partid care utilizează constituția și legile ca pe instrumentele de legitimare a propriei sale hegemonii. Acestui partid- stat, ce moștenește întreaga infrastructură simbolică a PCR, îi revine misiunea de a pregăti România pentru cea mai problematică tranziție din istoria ei modernă.
Profilul FSN, de organizație cleptocratică, clientelară și autocratică, determină însuși traseul României în postcomunism. Anul 1990 este, din acest punct de vedere, anul în care marile alegeri de societate sunt înfăptuite. Primul pas este convocarea unei false adunări constituante, Consiliul Provizoriu de uniune națională, organism la nivelul căruia FSN își asigură majoritatea calificată, cu ajutorul partidelor satelit întemeiate de aliații săi. Scopul este constituirea unui simulacru de reprezentare parlamentară. Acest Consiliu,prezidat de Ion Iliescu, refuză orice referire la lustrație și la decomunizare, instituind, în același timp, elementele fondatoare ale noii ordini constituționale, prin adoptarea unei legislații ce anunță o variantă de semiprezidențialism și de bicameralism.
Al doilea pas din această strategie de consolidare a puterii prin legitimare instituțională este organizarea alegerilor din 20 mai 1990. Ținta FSN este de a și asigura acea hegemonie care să îi permită evitarea compromisurilor cu opoziția. Victoria FSN, în cadrul acestor alegeri care nu sunt nici libere și nici corecte, este specataculoasă. FSN deține majoritatea de două treimi și președinția Republicii.
Al treilea pas este, firesc, constituționalizarea dominației obținute la urne. Parlamentul, care funcționează și ca adunarea constituantă, dezbate, în ritm accelerat, tezele comisiei constituționale. Constituția care se naște acum, este, în integralitatea ei, opera acestui partid- stat și a clientelei sale. Cât despre referendumul de validare a legii fundamentale, el este o formalitate care se îndeplinește fără dificultăți.
Iată fundalul pe care trebuie plasată geneza ordinii constituționale în vigoare și acum, o ordine care este amendată de un parlament în cadrul căruia PSD, avatar al FSN, deține, în 2003, majoritatea de control. Iar acest fundal poate fi redus la câteva elemente centrale: dominația partidului- stat, absența unei reale dezbateri în marginea modelelor de urmat, opțiunea în favoarea unui constituționalism cu funcție ornamentală, menit să fie un alibi pentru exercitatea autocratică a puterii.
Din toate aceste motive, România are un decalaj semnificativ în comparație cu națiunile din Europa centrală. Fragilitatea constituțională și ponderea partidului- stat fac ca opera de constituționalizare a statului să fie una mai degrabă superficială. Domnia legii este proclamată, dar mecanismele de control nu sunt puse în mișcare. România este, vreme de șase ani, până la alternanța democratică din 1996, un regim autocratic, apropiat de modelele ex- sovietice.
Un punct esențial de inflexiune în evoluția acestui constituționalism stagnant și impotent este procesul de integrare europeană. Condițiile impuse de partenerii occidentali României sunt de natură să modifice, radical, datele ecuației instituționale: pentru prima dată, referirea la domnia legii nu se mai face în termenii limbii de lemn, ci capătă o consistență juridică certă. Independența magistraturii este, în anii de după 2005- 2007, întărită ca parte a unui proces de combatere a privilegiilor și corupției. Constituționalismul românesc pare că este înscris pe drumul convergenței cu Vestul Europei. Sincronizarea reprezintă un impuls al acestui efort de renovare instituțională.
Dar tot acest efort de edificare constituțional este afectat, dramatic, de crizele care se succed după 2012. Constituția României nu este pregătită să ofere soluții la dilemele coabitării. Rolul Președintelui este unul incomplet desenat, iar șeful de stat nu deține pârghiile juridice de a debloca situațiile de impas, prin recursul la alegeri anticipate. Relația din cadrul puterii executive este una volatilă și imprevizibilă. Constituția României, croită de FSN și revizuită de FSN, își dezvăluie, în aceste momente de turbulență, carențele profunde.
Constituționalismul românesc se află, în toți acești ani de după 2012, sub asaltul majorităților parlamentare dominate și animate de PSD. De la puciul constituțional din 2012 până astăzi, linia de continuitate este evidentă. Intenția este de a limita și eventual elimina instituțiile capabile să protejeze egalitatea în fața legii. Independența magistraților este, din nou, sever limitată de ingerințele politice. Modificările de legislație penală și procesual- penală au ca unic obiectiv salvarea celor anchetați sau condamnați definitiv.
După aproape trei decenii, peisajul constituțional este unul dezolant și neliniștitor. Curtea Constituțională (un organism al cărui mod de recrutare încurajează clientelismul politic) este, din ce în ce mai mult, o anexă a majorității guvernamentale. Avocatul Poporului (cel a cărui depolitizare a fost solicitată de partenerii europeni) este, la rândul său, înfeudat politic. DNA, o dată cu revocarea Laurei Codruța Kovesi, pare intrată într-o stare de letargie. Inițiativa de revocare a Procurorului General este destinată să întărească acest sentiment de insecuritate general.
Cât despre regimul constituțional însuși, el este marcat de mutațiile survenite în anii din urmă. România este, de facto, un regim de oligarhie parlamentară, unul la nivelul căruia separația și echilibrul puterilor sunt dispărute. Marginalizarea Președintelui face ca autoritatea șefului de stat să fie mai slabă ca oricând. Dinamica coabitării a condus la mutilarea instituției prezidențiale.
După trei decenii de organizare constituțională postcomunistă, România este revenită la punctul de pornire inițial: consolidarea domniei legii și a democrației constituționale sunt de domeniul trecutului, înlocuite fiind de mecanismele autocrației. Partidul-stat este, din nou, entitatea ce controlează și decide. Statul de drept este un ornament golit de substanță.
România ilustrează, prin parcursul ei de trei decenii, scenariul clasic al de-democratizării și al involuției spre autocrație. Schimbările din anii din urmă sunt suficient de profunde spre a provoca daune ireversibile. Constituționalismul românesc este fragil și vulnerabil: iată imaginea, după trei decenii, a unei modernizări avortate.