Tânărul A.E. Baconsky

A.E. Baconsky, „O sută și una de poezii”, antologie și prefață de Diana Câmpan, Editura Academiei Române, București, 2016, 224 pag.

Nu a fost ușoară, probabil, la antologia O sută și una de poezii purtând semnătura lui A.E. Baconsky, chiar operațiunea de antologare. Diana Câmpan trebuia să marcheze, prin ea, evoluția poetului, desprinderea sa de realismul socialist, remarcată de critică în epocă și mai târziu. Aceasta a implicat selectarea unor poezii mai convenționale, pentru a fi puse în comparație și în opoziție cu cele originale. Volumul de față nu cuprinde așadar cele mai valoroase o sută și una de poezii ale lui Baconsky, ci pe cele mai reprezentative pentru diferitele faze ale liricii sale. Criteriul valoric a fost „amortizat” cu unul de istorie literară și, mai larg, socio-culturală. Se poate face analiză, după cum vom vedea, pe chiar evoluția poetului din anii 1950. În al doilea rând, în alegerea textelor din faza realist-socialistă, nu se putea merge prea departe, adică prea jos, spre poeziile cele mai modeste, apăsat-propagandistice ale autorului. Antologia e un act de punere în valoare, nu unul al demistificării și arătării cu degetul. Aici, dimpotrivă, antologatoarea a aplicat un criteriu simili-estetic tocmai producției de stoc realist-socialist. Din poeziile „pe linie” ale lui Baconsky, ea le-a ales nu pe cele mai rele, ci pe cele mai bune.

Riscul acestei selecții, în interiorul primei faze, este însă că ea estompează tocmai desprinderea poetului de tinerețea sa angajată ideologic. Se înțelege mai greu, în cazul unui cititor neprevenit, de ce a ținut Baconsky, într-un celebru gest public din 1956, să-și ofere retoric producția poetică lui Beniuc, delimitându-se de ea pentru a se salva ca scriitor. Antologia ar fi trebuit să conțină măcar două-trei texte pur propagandistice ale lui Baconsky, pentru a se face diferența de celelalte selectate (mai puțin compromițătoare) și a se redesena, pentru lectorul de azi, profilul realist-socialist al tinereții autorului. Fiindcă antologia nu ilustrează și nivelul primar al ideologizării poetului, îmi va fi ceva mai greu să explic evoluția lui, perceptibilă totuși chiar în prima fază: de la „artă” angajată la artă fără ghilimele; de la o reprezentare convențională a patriei și a colectivității la una personală și ca subiect, și ca obiect; în fine, de la regimul lui „da”, spus cu entuziasm comunist, la acela al unui „nu” înconjurat de dubii și angoase. Este aproape pasionant să urmărești felul în care Baconsky devine un poet adevărat, chiar în perioada în care poezia era o anexă și o vitrină a politicii oficiale.

De realismul socialist inept, cu un „surd mârâit la săgeata Ideii”, cum ar spune Ion Barbu, țin rima „jucăușă”, ritmul „săltăreț”, tonul sfătos cu care se oferă banalități și spaima poetului de a vorbi despre sine însuși. Poetul realist-socialist spune „eu” numai pentru a renunța imediat la persoana I singular și a se pune la dispoziția unui „noi” al colectivității. Situațiile lirice devin atât de stridente (e totuși o incompatibilitate între genul liric și persoana întâi plural), încât textul ia cele mai bizare forme. Dar la Baconsky e și altceva. În Artă poetică, din 1954, o strofă îl învață pe un fals „maestru” următoarele: „Sunt printre noi și unii ce-s cărunți/ Și tot colindă să învețe-a scrie -/ Ei cu toiagul încercând prin munți/ Iscară câteodată apa vie”. Strofa și poezia în întregime nu prezintă „probleme” în ordine ideologică, cu o singură excepție: obscuritatea. Parabola chinuită a tânărului Baconsky cu cărunții din munți poate însemna orice; poate că numai el va fi înțeles-o. Important este că poeziei lui încep să-i lipsească limpiditatea, directitatea și unilateralitatea „mesajului”. Prima linie de ruptură a poetului oficial de oficialitate se va face din punctele acestea ermetice, din versuri și strofe (pentru poezii întregi încă nu e momentul) care scapă înțelegerii imediate și utilizării pe directiva partinică.

în mai multe poezii selectate în antologie, se dă un fel de luptă interioară, făcută transparentă de poetul care se are în vedere ca protagonist. Baconsky nu e numai poetul ce scrie versurile pe care le citim; el e și poetul din versurile respective, predispus la emfază și la o gesticulație de liric acreditat. Ce i se întâmplă acestui Poet din poezie este exemplar sau ar trebui să fie recunoscut ca atare. Autorul înscenează, în câteva texte, oscilațiile Poetului în diferitele lui experiențe. Și, chiar dacă traiectoria lui urmează cursul ideologic (de la întunericul inter- și antebelic la lumina socialistă), înfățișarea procesului presupune rememorarea „strămoșilor”, a „vârstelor”, a „drumurilor”, a unui trecut pe care Baconsky îl recuperează fragmentar, dar recurent, uneori „uitând” să-l mai condamne. În Fluxul memoriei, din 1957, secvența a cincea debutează prin niște versuri destul de comice: „Ard gândurile-n febra acestor amintiri,/ Și-n piept acum zvâcnește-o vârstă nouă./ Stau ca un paratrăsnet pe marile clădiri,/ Spre fulgerele nopții cu brațele-amândouă”. După ce ne amuzăm de zvâcnitoarea „vârstă nouă”, vom observa că toate celelalte secvențe ale poemului readuc din memorie sau din imaginație un trecut de care poetul se desparte, dar cu jumătate de gură. A doua formă de disidență lirică a lui Baconsky în realismul socialist constă în această recuperare subtilă a trecutului, în rama unei retorici liniștitoare pentru foruri. Printre lozinci rimate și ritmate și imagini ridicole precum cea cu Poetul stând „ca un paratrăsnet pe marile clădiri”, trecutul „strămoșilor”, al pădurilor „de la miazănoapte”, al ruralului dinaintea orașelor „clocotitoare” apare consistent în versurile autorului, extrem de abil în a pune o ramă „nouă” tabloului său, pentru a face dovada că nu s-a îndepărtat de linia trasată.

A treia moda­litate prin care poetul își salvează poezia (încă din anii 1950, înaintea debuturilor editoriale ale foarte tinerilor „șaizeciști”) le include pe celelalte două, devenind însăși forma lor de expresie. Însce­nând confruntări și deliberări ale Poetului-protagonist, urmărin­du-i de la distanță, dar și de aproape avata­rurile, Baconsky su­primă tot mai frecvent diferența celor două funcții, de autor și de personaj. Insistența cu care descrie amintirile și proiecțiile protagonistului, acuitatea pe care o dă percepțiilor acestui personaj, abundența de detalii oferite pe fiecare segment al biografiei desfășurate până în prezent tind să elimine distanța și diferența dintre autorul de poezie și autorul de poezie din lirica celui dintâi. În acest fel, prin înscenare și un complicat joc de roluri, Baconsky reabilitează lirismul. Cenzorul vigilent va urmări meandrele și capriciile memoriei poetului din versurile aparent „fără probleme”, fiind purtat de un flux rememorativ care de fapt este al autorului, nu al protagonistului descris de el. Comparația între versurile literalmente realist-socialiste, penibile, și cele în care Baconsky, „dereglând” poemul și amestecând funcțiile, va scrie altceva decât ce se așteaptă de la un poet oficial este edificatoare. Să vedem un exemplu de „lirică” tipică pentru anii 1950, din Ținuturile primăverii pier (1956): „Să mergem la prășit a doua oară/ Și-n miezul verii să pornim a treia…/ Acum amiaza liniștea-și pogoară./ Ce bine-i după-masă, când răsfoiești Scânteia”. Și iată începutul unui „pastel”, Valurile și noaptea (1957): „Pătrunde-n mine marea ca-ntr-un liman deschis/ și valuri după valuri aduce de departe -/ Să nu mai dorm, să umblu, să rătăcesc, mi-am zis,/ Deși e întuneric. La țărm meduze moarte/ Sclipesc fosforescente – și iar îmi vin în gând/ Coliba zburătoare și viscolul din iarnă,/ Pădurile-ngrozite pe care, hohotind,/ Le stră­băteam – uitarea nu poate să se-aș­tear­nă,/ Nu poate să di­zolve puțin câte pu­țin…/ Port azi această noapte în ochi și-mi pare bine/ Că valurile care vin și vin/ Din larg, își lasă viața și umbra peste mine”.

Versurile aces­tea nu sunt extraor­dinare, dar ele îl anun­ță pe poetul atât de personal de mai târ­ziu; și sunt, în mod evident, altceva de­cât lectura „Scânteii” după prășit… Încă tână­rul Baconsky (avea puțin peste 30 de ani la data acestor secvențe poetice) își insinuează, apoi își instalează eul liric în centrul unei poezii care își câștigă autonomia, anunțând reforma artistică a generației 1960 și fiind un precursor al acesteia.