Poezia absenței și a nedespărțirii

Ana Blandiana, „Variațiuni pe o temă dată”, Editura Humanitas, București, 2018, 123 pag.

E dificil să comentezi și să evaluezi în termeni estetici o operă literară a cărei miză nu este necesarmente cea de a întruni sufragiile criticii de întâmpinare. Chiar dacă nimeni nu mai crede astăzi în basmul literaturii scrise „pentru sine” (căci, altminteri, ce sens ar mai avea publicarea?), este limpede că anumite creații nu pornesc din imboldul de a „face literatură”, ci dintr-o necesitate lăuntrică de alt ordin. Marin Sorescu, de pildă, descriin-
du-și lucid sfârșitul în volumul
Puntea, oricât de clară este convingerea că avem de-a face cu o mare poezie, nu va fi niciodată comentat în termenii în care glosăm pe marginea altor creații creații ale sale, ca Descântoteca sau La lilieci. Formele evidente de hemografie (ca să utilizez vocabula lui Nichita Stănescu), de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe, nu se lasă lesne descuiate – n-are rost să ne facem iluzii – cu cheile universale cu care pătrundem în arcanele unei ficțiuni oarecare.

Din această categorie de scrieri face parte și recentul volum al Anei Blandiana, intitulat Variațiuni pe o temă dată. Textele care îl alcătuiesc sublimează poetic suferința despărțirii scriitoarei de cel care o viață i-a fost nu numai soț, ci și prieten, confident și partener în toate demersurile publice, regretatul Romulus Rusan. Chiar dacă numele său nu apare nicăieri (găsim, în dedicație, doar inițiala R), cineva înzestrat cu o minimă delicatețe percepe imediat caracterul extra-ordinar al cărții, atât în bibliografia Anei Blandiana, cât și în producția editorială curentă. Titlul de pe copertă și titlurile poeziilor sunt tipărite cu litere de mână, cu scrisul poetei, în culoarea albastră a cernelii de stilou (semn al intimității conținute), iar obișnuitele date biografice și repere critice (obligatorii, din rațiuni comerciale, într-un volum comun) lipsesc. Cu multă discreție și fără nici un strop de impudoare, suntem părtașii unui moment de intimitate, în pofida faptului că, așa cum vom vedea, poezia cuprinsă între copertele acestei cărți universalizează suferința individuală, transgresând limitele personale, ca și pe cele de timp sau de spațiu.

Sunt două voci care se întretaie și se întrețes în poeziile din Variațiuni pe o temă dată.

Prima este, evident, vocea poetei, care i se adresează celui dispărut ca și cum ar fi încă prezent. Cea de-a doua este, însă, vocea absentă a celui iubit și plecat Dincolo, și care vorbește tot prin intermediul celei rămase Dincoace. Versul nici măcar nu încearcă să deslușească sensurile enunțurilor celor două voci, ci doar semnalează existența lor împletită. Lirismul – unul de esență tare, trebuie spus – derivă din blândețea cu care Ana Blandiana supune suferința, punând-o în vers: „Se aud niște voci estompate de frunze./ E minunat că nu înțeleg ce spun./ Știu doar că există/ Și poate chiar comunică între ele,/ în timp ce vocea mea indescifrabilă/ îi bucură pe cei ce-o ascultă,/ deși n-o înțeleg;/ în timp ce tu însuți poate vorbești/ fără ca noi să ne dăm seama,/ fără să speri că te va auzi cineva/ pe acest tărâm de sunete paralele/ și de bucurii care nu au nevoie unele de altele”. Substituția absenței evidente cu o prezență deziderală – realizată nu o dată, pe parcursul acestor meditații poetice – este posibilă datorită miracolului comuniunii pe care o realizează iubirea: „Doar tu erai eu./ Doar tu renunțai la plural,/ La multiplul din noi,/ Doar tu știai să construiești o singurătate/ în care puteam încăpea amândoi”.

Ceea ce emoționează îndeosebi, la lectura acestor texte, este simplitatea cu care Ana Blandiana își descrie stările complexe pe care i le provoacă nedespărțirea metafizică de cel plecat Dincolo. Poeta nu lăcrimează, nu se lamentează și, de fapt, nici măcar nu se exteriorizează. Textele sunt transcrieri albe ale unui dialog interior și, mai ales, ale unei călătorii inițiatice, de la absența fizică la prezența metafizică, în care moartea este doar o treaptă sau o poartă: „Abia cu moartea începe totul./ Doar că nu știm ce,/ Și preferăm să confundăm/ Taina cu neantul./ Numai când cineva drag,/ Poate o parte din tine,/ Calcă linia despărțitoare,/ Totul se luminează/ Pe durata unui fulger/ Și vezi cât de lungă e calea/ Care începe acolo./ Atât de lungă încât/ Nu vezi unde duce/ Dar nici nu contează/ Decât că începe din nou”. Nu e nimic emfatic și nici dogmatic în aceste versuri lapidare, care sintetizează cu admirabilă breviloc­vență o întreagă teologie creștină a morții: „Ni­mic nu e static,/ Moartea nu e cum pare/ O încremenire, un stop./ Dispariția de aici este o apariție/ în alt loc, în alt scop./ Mereu în mișcare,/ Existența și nonexis­tența/ Se încopciază/ Din mers/ Și ești împins ca pe un plan înclinat/ În celălalt univers/ unde nu te oprești/ În fața ușilor împărătești/ Ci aluneci, aluneci tot mai departe/ Și tot mai mirat”.

Există și alte modalități pe care poeta le încearcă, pentru a transgresa frontiera dintre Aici și Dincolo.

Una dintre ele este poezia de notație neutră, rememorativă, a unor momente din existența comună, care, readuse în memorie sub forma unui text, prin suprimarea barierei temporale trecut-prezent, capătă alte înțelesuri: „Dacă am avea ca pe vremuri microfoane prin casă,/ ascultătorii m-ar considera, cu siguranță, nebună, în/ timp ce m-ar înregistra vorbind cu tine despre tot felul/ de lucruri, cerându-ți părerea, povestindu-ți întâm-/plări, spunându-ți te iubesc, așa, la prezent, și noapte/ bună înainte de a stinge lumina.// Sau dacă unii dintre ei ar fi noi în post și n-ar fi/ aflat că tu ai plecat, faptul că nu îmi răspunzi li s-ar/ părea suspect și ar bănui că pauzele din conversație/ sunt înlocuite prin semne pentru ca ei să nu poată/ înțelege”.

O alta este poezia cu formă fixă, în care reapare, ca un splendid ecou de odinioară, blagianismul din poezia de debut a Anei Blandiana. Iată-l, de pildă, într-o tulburătoare elegie: „Se leagănă, leagănă sfintele/ Sunete-abia melodii,/ Ritmic respiră cuvintele/ Golul uitării de-a fi.// O liniște care se clatină/ Tăiată savant în felii/ Ale memoriei din datină/ Pe care alunecă vii// Cuvinte orfane de mult/ Citându-și părinții stafii –/ Mă simt ascultându-le adult/ Printre străbunii copii”. Sau, de ce nu?, în acest sonet în care tema morții se preschimbă în tema iubirii, care la rândul ei se transformă neștiut, din iubire lumească, iubire divină: „Lumină pe lumină nu se vede,/ Fac semne-n strălucire și revin,/ Dar razele împrăștie deasupra lor monede/ Ce mituiesc cu soarele peșin.// Ochii mă dor de multa ta lumină/ În care nu-ți mai descifrez contur,/ Chiar dacă știu prezența ta deplină/ Mă simt pierdută-n arderea din jur// Și-aș vrea să mă întorc, dar nu știu cum/ Din orbitoarea veșnicie/ Unde tu ești acasă, eu pe drum// Visând la umbra ce mă ține vie/ În încă salvatorul meu acum/ Pe care ți-l închin cu spaimă ție”. Nu este, de altfel, singura poezie în care iubirea față de el, soțul dispărut și căutat metafizic, este dublată subtil de iubirea către El, Cel Atotprezent: Blandiana este o creatoare pentru care religiosul (nu dogmaticul, repet) este o dimensiune fundamentală a omului.

Impresionează și emoționează deopotrivă capacitatea poetei de a-și privi în față suferința, de a se juca sobru, chiar grav (spre a nu se lăsa înfrântă), de nu se împodobi. Poezia din Variațiuni pe o temă dată este o chintesență a mitologiei ei personale și, în același timp, o transcriere sobră a unei experiențe metafizice. Poeta se apără de golul pe care destinul l-a creat în viața ei cu „arma” care este însăși qualia ființei sale: poezia. Își pune, deci, durerea în vers nu pentru că versul în sine ar fi mângâietor, ci pentru că el o leagă, prin cuvinte și mai ales prin Cuvânt, de Mângâietor. Implicit, de cel dispărut, care redevine, prin redempțiunea promisă de iubirea divină, prezent.

Cred că, în ochii multora, judecata de valoare asupra unei asemenea cărți ar trece drept o impietate. Totuși, nu mă pot opri să nu remarc profunzimea și profunzimile poetice ale Variațiuni-lor…, volum care va ocupa pentru totdeauna o poziție aparte în opera Anei Blandiana. Într-un anume sens, cea de contrapunct al restului creației, din care se alimentează, dar pe care o ridică pe altă treaptă. Pentru că, simt nevoia să subliniez, sunt puțini poeți români care să fi privit moartea în ochi cu brava candoare a Anei Blandiana.