Desen
Aici tristețea-i toamnă și toamna iarnă.
Ocupă aceleași odăi neguroase
vagi cuburi, pătrate, elipse pe care
se învârt capitole din cartea cetății
Cea Mare.
Poți s-o răsfoiești ca pe o epopee
în care eroii glumesc între ei,
desenează pe margini scene obscene.
Uneori coboară-n subsoluri
întâmpină moartea cu steaguri de nuntă.
Apoi se înalță pe vârfuri și scutură mărul
dintâi, cu crengile-n nori și cu miezul
mai dulce ca mana de-ambrozie.
Flutură-n vânt cămașa de nuntă a reginelor
cea izvodită în zi, destrămată de apele nopții:
Ite paides Hellénon, înainte, fii ai elenilor!
Picure ceară fierbinte-n urechea sirenelor !
Doar Odysseas cel Nou zugrăvește icoana
Mariei Nefeli, adunătoarea de nori,
iubitoare și visătoare ca o premoniție:
fiece vreme cu-a ei Inchiziție.
Și se mulțumește cu o linie tremurată
în care Zeul nu ascunde – nu arată
dar se ferește să spună
de ce alege poteca îngustă și furișul
merge de-a-ndăratelea ori de-a curmezișul.
Dicționar
În apele lui se botează gramaticile
cu siguranță
nu va avea niciodată experiența virginității.
Trei magi îl adoră
steaua lor e o furnică roșie, tremurătoare,
o virgulă desenată cu două tibișire.
Dar coaja realității e subțire-subțire
foșnește precum fauna fosilă a
arhipelagului Gulag
(pești înghețați și tritoni
camarazi și comilitoni)
o poți tăia cu un fir de păr
cu o mustață de motan în călduri
aservit unor legi neprohibitive
ce abia luminează viitorul
verbelor copulative.
Și inima zilei e o tulpină plină de noduri
un clopot de meduză
plutind tremurătoare și confuză
într-un fluviu cu delta lăuză
ce fusese până-n prăsele pătruns
de un râu cu izvorul ascuns
sub podeaua Cămării
de același neam cu sarea grunjoasă a Mării.
Copyright
Ar trebui să consimt că
după încercări repetate
toate loviturile pot fi ratate.
Doar că mai întâi
precum într-o Carte fără de căpătâi
e nevoie să vină lăstunii
în robe cernite, să-și scoată unii
altora ochii,
să cerceteze firul de sânge
cu microscoape miraculoase
ori un pic cam nătânge
să înrudească beteșugul cu anamneza
Exodul cu Geneza.
Și să descopere că un Zeu pitic
(cu nasul mare și un pic peltic)
dar căzut pe gânduri
se furișează printre rânduri
cum s-ar strecura cowboy-i
printre picăturile ploii
cu o umbrelă spartă
adusă de meteorologi la poartă.
Cu cuvintele pe cuvinte călcând
ca un mitropolit de rând.
Și stăpânindu-și cu greu euforia
ar scrie o lege nouă
cu Testamentele amândouă
inversând paragrafele
descopciind toate agrafele
înnebunind tipografele
arestând omonimia
decapitând cezura și armonia.
Apoi să coboare în cotloanele agorei
printre obidiții faunei și ai florei
unde se licitează indulgențele
se deprind reverențele
se iartă păcatele
și hrisoavele își descuie lăcatele
cu cheițe de busuioc și pelin
legate la grumaz cu fir de ibrișin
galben ca fulgul de șofran
căzut mai acum un an
dintr-un nor cu ereditate incertă.
Nimerit din întâmplare sub o copertă.
Rapsodie
Rămân întregi cuvintele precum
în mijlocul urgiei puntea
ce leagă maluri cu spinări de piatră
ori lemnele cu focul de pe vatră.
Se-aude viscolul vuind în alăute
și duhul lui e fratele de cruce
ce însoțește ode, ditirambi
eroici, ca și freamătul de iambi
cu care Bunul Will struni furtuna
făcând din Caliban și Ariel totuna
doar Ostrovul ferindu-l de urgie.
Tot astfel pe Ahil îl scufundă Hecuba
în unda Styxului, lăsându-i buba
călcâiului întreagă, liturghie
pentru-nvățați și pentru nătărăi :
Din pântec bun se nasc și fiii răi…
Sunt teferi, deci, eroii morți în veac,
ori visul lor e un coșmar la vrac
neînălțat mai sus de firul ierbii
puind în camere igrasioase precum șerbii?
Și-n burta Calului din lemn de Troie
mai pot aheii să respire-n voie
să tragă-n piepturi aer ca să-i țină
până ce Zidul se va dovedi ruină?
O, voi amanți tomnatici, frați ai nopții,
prea fragezi ori pășind în rând cu copții,
copii postumi ai fricii și-ai uitării
ce sprijiniți catargele răbdării
și-nvingeți fără luptă, celuind sirene!
Vorbește, oare,-n limbi acela care
orbecăind printre cuvintele precare
închipuie Mirande ori Helene
și încurcă graiuri frânce și elene
precum Tiresias cosița Herei
cu sânul plin de miere al Himerei?
Somn
De unde venea vocea aceea
ca a miresei din Cana Galilea
când a auzit porunca și vestea:
„Umpleți cu apă vasele-acestea!”?
Și din ce parte
abia zămislită a trupului ei
s-a ivit mâna cea nouă, a treia,
precum a Maicii Tricheroussa
de la Athos ori poate din Brussa
alinând chinul
ciungului Ioan Damaschinul?
Să fi rămas vorbele ei lehuze
de la evanghelii apocrife, confuze,
însămânțându-se între ele
(unele vérgine, altele grele)
amestecându-și moștenirea cu fața
precum noaptea cu dimineața?
– Pentru toate garantasem cu viața.
Risipită e acum în întunecime
lacrimae rerum, precum galaxiile
semănând cu bob de lumină pustiile?
Poate că nu era cu totul necuminte
nici hoață de cuvinte
dar că-i fusese greu să-și recunoască fapta
și folosise mâna a treia, dreapta,
ca să primenească așternutul
în care dormeau sfârșitul și începutul
și-i era foarte frică
de trupul lor cu miros de urzică.