În absența tatălui

Emanuela Iurkin, „Câinele de bronz”, roman, Editura Cartier, Chișinău, 2018, 94 pag.

La Moscova, în stația de metrou Piața Revoluției, printre statuile din bronz care înfățișează omul sovietic în tot felul de ipostaze, e și un grănicer cu un câine de bronz. Se spune că, de mângâi botul animalului, ai noroc. De această superstiție își amintește o fată a cărei mamă a plecat de-acasă, din Republica Moldova, în capitala Rusiei, la lucru: „Mă gândesc că m-aș transforma într-un câine de bronz. Să vină mama să mă netezească pe îndelete, cu speranță și încredere”, mărturisește ea.

Nici de tatăl ei nu mai știe mare lucru. Dar îl așteaptă să (re)vină de undeva, dintr-un sat vecin, în care și-ar fi refăcut viața. Tânăra trăiește în și din amintirile cu părinții ei (iar amintirea tatălui e cea mai persistentă!); cu morții ei; cu Vâlcu – surogat al prezenței paterne – un iubit care pare ba real, ba inventat.

Protagonista e într-o continuă așteptare: a revenirii tatălui; a reîntâlnirii cu bărbatul iubit; a revederii mamei. Între timp, își consumă viața de zi cu zi: cu meschinăriile ei, cu experiențele limită cărora le e martoră, cu fricile și cu nesiguranțele care îi dospesc în minte. Cu așteptările neîmplinite, întrucât Câinele de bronz – romanul de debut al Emanuelei Iurkin – este și o carte a așteptării.

Firul epic al cărții dintr-o asemenea înșiruire de fapte se înnoadă. Secvențele narative sunt dispersate într-un text confesiv despre frământările și despre experiențele (trecute, prezente) ale unei fete crescute de bunici și care – la un moment dat – trebuie să își poarte singură de grijă, în absența tatălui (cea mai apăsătoare absență!), a mamei, a iubitului, a unui sprijin de adult.

Detașarea (de cele mai multe ori jucată) este atitudinea dominantă. De aici senzația de monotonie. Însă există în roman și secvențe în care acesteia i se adaugă violența, cruzimea, ironia și… poezia – combinație reprezentativă pentru scrisul Emanuelei Iurkin.

Aș putea cita – in extenso – întregul capitol în care protagonista povestește vizita la tatăl ei, în preajma Crăciunului: „Veranda și următoarea odaie unde ne-ai invitat să intrăm seamănă cu o fabrică de mezeluri. E plină de vase cu carne, slănină și măruntaie. Miroase a sânge și piper negru. Gustos. […] Strănut de mai multe ori și îți răspund că nu sunt răcită. Gustul metalic din gură se accentuează. Gingia îmi sângerează. Tot carne e. Într-un lighean albastru de plastic stă un cap de porc cu disperarea ultimelor țipete întipărite pe rât. Parcă-i un fel de jubilare. Zâmbetul unui idiot. Zâmbetul din urmă.”

Urmează pasaje cu discuții despre istoria familiei. Și scene de dragoste paternă: „Îți pui mâna pe umărul meu. Mă cuprinzi. Ești aproape autoritar, dar ai vrea să pari simplu și protector. Nu simt nimic. Căldura și euforia ușor forțată sunt din cauza vinului și a sobei. […] Îți apropii fața de mine și zici că îți semăn leit, cu excepția staturii. Aștepți ca ceilalți să confirme. Mă săruți pe frunte. Lasciv. Vreau să cred că e din cauza alcoolului. Nu simt nimic. Ești proaspăt ras și mă întreb dacă ai făcut-o înainte de a înjunghia porcul sau după. Văd șoricul porcului. Gros și galben ca ceara. Mi-e greață și mi-e poftă de șoric. O gură de vin ca antidot. Altă gură ca anestezic. ”

Romanul conține propria rețetă, o justificare a opțiunii pentru construcția fragmentată, care nu cred că este în avantajul cărții (cu toată opțiunea pentru autenticism): „Ceea ce ar trebui să unească aceste mărturii fărâmițate și incoerente se află în interiorul meu. Am încercat să le adun pe toate în una și să mi le scot din cap. Mai mult decât de oameni, mi-e frică de cuvinte, de puterea lor. Le-am înșiruit pe toate ca să scap de ele.”

Preocuparea scriitoarei pentru perfecțiune stilistică e evidentă. Frazele sunt lucrate excesiv, iar rafinamentul stilistic primează în fața emoției „zguduitoare” despre care vorbesc unele cronici, apărute odată cu publicarea cărții. Într-o oarecare măsură, Câinele de bronz rămâne și un exercițiu de narcisism auctorial, executat cu inteligență și fără complexe de debutant, de o scriitoare deja formată.

Cred că viitorul volum al Emanuelei Iurkin va arăta alte fațete ale manierei sale de a scrie. Cum fac două texte dintr-o recentă antologie de proză scurtă: WU – povestea unor basarabeni care așteaptă în ghereta roz a unui cizmar „să li se repare ceva”, proza fiind, de fapt o fotografie a societății moldovenești pasive, încremenite într-o veșnică așteptare a ceva ieșit din comun. Sau Mașka, o narațiune „clasică”, foarte bine scrisă, plină de umor și de duioșie, despre legătura de nedesfăcut dintre tatăl povestitoarei și un automobil – „visul împlinit al vieții lui”.