Expresivitate voluntară

Ovidiu Pecican, „Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima jumătate a secolului al XVII-lea”. Roman, Ed. Polirom, Iași, 2018.

Știința de carte medievală, talentul și ludicul debordant îl îndeamnă pe Ovidiu Pecican să se așeze la masa de scris cronicărească pentru a da seamă de timpuri trecute. El pune mâna pe pana înmuiată în cerneluri vechi, conștient fiind că „nu face să nu facă bine”, și se „înrăbojează” cu cronicarii, numai că scrisul său este de o expresivitate… voluntară (a se vedea Eugen Negrici). În scopul de o realiza, prozatorul clujean întreprinde o descindere în timp, pe trepte nesigure de hrisov și de cronică, luând aminte la vorbele prevenitoare ale lui Neculce în privința adevărului celor scrise. Pentru a fi și mai sigur, își intitulează colecția de pretins curierat medieval din noua sa carte Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Roman (Ed. Polirom, 2018). Subtitulatura de roman al acelui timp este justificată de faptul că scor(mo)nirea trecutului aduce la suprafață multiple sensuri risipite ce alcătuiesc un destin colectiv fragmentar. Totodată, pare a se alcătui și o ediție „științifică” în toată regula, cu index alfabetic pe scrisori, cu „tabla persoanelor” și cu glosar.

Diferențiați nu prin limbaj, ci prin starea de spirit încercată, cei puși pe scris uzitează de lungi formule de adresare, făcând prea plecate închinăciuni orientale destinatarului. Un caz deosebit îl constituie domnitorii, prinși mai des în meandrele soartei nestatornice. Unul dintre ei, Grigore Ghica, odată ajuns domn (adverbul „odată” l-aș fi putut scrie și „o dată”, având în vedere putința de reiterare a unei domnii), închipuie proiecte de europenizare a țării: „voi a mă apuca de triabă în ceastă țeară strămușească a me, de la moșii și bunii mei moșteană mie, și face-voi drumeaguri și cale largă pentru oști și neguțitori, iară cetățile le-oi lăsa fără turnuri, ci turle nalte la besearici vreu a face și căși nalte, din care și dă piatră unile, cum se vede la Vânățâia și la Napolă și la Parij, adecă Luteția, unde m-am tâmplatu nu o dată la vreme de pribegiie”. (p. 96). Numai că expeditorul rămâne deplin conștient că planurile acestea de occidentalizare sunt însăilate la umbra sumbră a Semilunii, din moment ce formula de adresare în altă „carte” începe astfel: „Mării Sale,// Împăratului Lumii, soltan preste soltani, carele soare a apune pre ceriu nu vede, de câtă lărgime împărăția Sa are, mărit padișah al Semilunii,// Închinăciune până la pământ cu sărutarea șalvarilor și imineilor”. (p. 86).

Această închinăciune de cuprindere spațială poate avea drept complinire o lingușire de obediență temporală, făcută de un alt domn pământean: „Împăratului împăraților, domn al zării de la Soare-Răsare, padișah peste toți domnii lumii, încă de la Eghipet și de la Persida,// Plecăciune în pulbere și mărire,// De la preasupusul domn al Moldovei, Io(an) Ștefan Vodă”. (p. 88) De remarcat este că insidioasa semnătură poate face trimitere la aceea a marelui Ștefan. Pentru adulmecătorii din savoarea gloriei efemere, Puterea se câștigă prin violență, este menținută prin mijloace deloc pașnice și va fi pierdută prin suprimarea deținătorului vremelnic. Nimeni nu știe dacă va mai trăi un an sau o zi, dar fiecare este convins că sfârșitul îi va fi silnic. Moldovenilor le-ar face plăcere să producă mai multă zarvă cu ulcele de vin și cu vorbă dulce de femeie decât cu scrâșnirea armelor, dar – vorba lui Creangă despre nevoi –, când ei sub vremuri, când vremurile deasupra lor.

Dând crezare celor scrise în cărțile sfinte despre ochiul care vede mai abitir în iureș decât în chilie, înțelegem de ce groaza și sila merg mână în mână când un hatman aflat pe câmpul de luptă își vede o cămașă, știută a fi lăsată acasă, în posesia unui tovarăș de arme. Cere explicații nevestei, supărat foc fiind și pentru faptul că îi era o amintire scumpă, deoarece o primise în dar de la riga leșilor. Contraofensiva casnică vine prompt, înșelătorul înșelat nemaiștiind pe unde să-și scoată cămașa: „Cum n-aș ști io oare de la ce muiare fără de nicio treabă ai căpătat tu cămeșa aceia, arde-o-ar să ți-o ardă și oamenii craiului unguresc și spurcații de osmanlâi și oricare s-ar nimeri să o vază. Iară asemine vorbe mii să nu-m mai trimeț de mai vrei să ai masă și liubov di la mine. Auzâtu-m-ai oare?// Cu mânie și dor de zavistie,// Ilioana”. (pp. 105–106). Sireaca Țară a Moldovei, în ce vremuri de chiu și vai te aflai! De unde se vede că, nu numai în apriga luptă, tinerețea nu face casă bună cu chibzuința și cu prudența.

În această lume de Ev Mediu în veșnică agitație, plină de dușmănii și de prieteșuguri nesigure, epistolierii devin actori, voluntar sau cu de-a sila, pe scena istoriei, jucându-și soarta în cursul peripețiilor împletite în jurul confruntărilor (chiar dacă luptele intestine pentru mărire pot coexista uneori cu deranjamentele intestinale cauzatoare de enterocolite). Fondul sonor al epocii este asigurat de „chiote și focuri și vaiere și șuier, holbură de plânsoare și tropot de armăsari” (p. 70) ce prevestesc „tăișul sabiei și nădușeala morții”. Ambițiile, lăcomiile și invidiile se dezlănțuie fără opreliști într-un teritoriu mereu vânzolit de intrigi și de rivalități ce stârnesc umorul, dar frizează și aspecte tragicomice dintr-o țară gata să intre în Zodia Cancerului.

Nu e nimic mai fascinant decât să privești în puțul timpului și să cauți originile” – așa își începe Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, capitolul despre proza literaturii medievale. Ovidiu Pecican nu privește în puțul timpului învolburat din Țara Ardealului, ci în fântâna dintre plopi sadoveniană, romanul epistolar Lumea care n-a fost probând că „la Ardialu au mai rămas din acei de-i limbă și o vorbă cu noi”, cu moldovenii subsemnatului. Păstrând cu strictețe proporțiile de ambele părți, aș putea spune, reluând cunoscuta apreciere călinesciană despre Sadoveanu, că marea izbândă a lui Ovidiu Pecican este în privința limbii. Dacă Ștefan (Lăcustă) s-ar ridica din mormânt și ar vorbi cu noi, am încredințarea că pe noi nu ne-ar pricepe, dar pe el, da.