Scris și pictat

Kathleen Doyle and Charlotte Denoël, „Medieval Illumination. Manuscript Art in England and France 700-1200”, British Library, Bibliotheque nationale de France, 2018, 176 p., 80 imagini

Un proiect de digitalizare a manuscriselor medievale engleze și franceze din perioada 700-1200, însumând 800 de manuscrise miniate din fondurile British Library și Bibliothèque nationale de France, marchează primul parteneriat al celor două biblioteci în domeniul manuscriselor. Din finanțarea acestui proiect, o realizare mai importantă decât volumul pe care îl semnalăm este un site web în care manuscrisele pot fi de acum consultate integral în formă electronică. Este pus astfel la dispoziția tuturor un material care, vreme de secole, a fost disponibil doar pentru o mână de specialiști, în săli de lectură cu regim special și în câteva expoziții puțin atrăgătoare pentru publicul larg.

Departe de a se bucura de nivelul exhaustiv de prezentare și editare al site-ului web, volumul publicat de Kathleen Doyle și Charlotte Denoël este în primul rând o invitație de a pătrunde în sfârșit în această lume de aleși. El oferă o mică selecție cu fișe de prezentare ale celor mai valoroase dintre manuscrisele oferite acum domeniului public. Din toate colecțiile au fost alese aproximativ 50 de manuscrise, explicate și ilustrate succint (de regulă, cu o singură filă), dar care surprind complexitatea raporturilor dintre text și imagine în acest tip de artă medievală, oferind totodată o privire elocventă asupra diversității școlilor de copiști și ilustratori din spațiul anglo-normand. Aceștia au creat stiluri recognoscibile, asociate de regulă cu mari centre religioase (mănăstiri, abații), care au produs lucrări de o „remarcabilă frumusețe și sofisticare“ (K. Doyle).

O privire transversală prin manuscrisele celor două biblioteci oferă o imagine de ansamblu asupra nivelului cunoașterii prin cultura scrisă a cinci secole de Ev Mediu timpuriu și central, asupra conținuturilor vehiculate prin educația accesibilă claselor superioare (aristocrația și clerul), dar și un oarecare acces, mai greu descifrabil, la un tip de gândire și sensibilitate. Predomină temele religioase, adică Biblia, viețile sfinților, cărțile liturgice (evangheliare, culegeri de predici, omilii, tropare, psaltiri, misseluri), dar și scrisori sau culegeri de comentarii patristice. Pe lângă acestea, nu cu mult mai puține, sunt cărțile profane ale veacurilor medievale: clasicii Antichității (care nu, nu dispăruseră!), cronici istorice și genealogii, lucrări de filosofie, tratate de drept canonic și drept civil, literatură medievală, manuale pentru disciplinele din Trivium (gramatică, retorică și logică) sau lucrări științifice pentru nivelul superior din educația omului medieval (medicină, matematici, astronomie, muzică etc). Constituite în tratate, enciclopedii, cărți practice, toate provin din biblioteci regale, senioriale și clericale ale lumii medievale, din care se disting, ca întotdeauna, profilurile unor personaje istorice cu pasiuni ieșite din comun pentru dezvoltarea bibliotecilor proprii. Cum în Evul Mediu nu exista o piață liberă de carte, manuscrisele comandate erau lucrate special pentru aceștia, fiind împodobite de marii artizani anonimi ai epocii și ilustrate cu scene care fac astăzi obiectul de interes al istoriei artei.

Aflăm de la cele două autoare că, din Evul Mediu creștin, cele mai multe cărți care au supraviețuit au fost evangheliile. Neîntrecute în bogăție, cele două biblioteci din Londra și Paris au, de exemplu, fonduri rare de manuscrise carolingiene din producția de lux (sec. VIII-IX) a abației St Martin de Tours, unde a trăit călugărul Alcuin, cărturar asociat cu renașterea carolingiană. Pentru că evangheliile reprezentau Cuvântul lui Dumnezeu, ele aveau parte de un regim pe măsură: cele mai valoroase obiecte ale celor două colecții sunt coperțile câtorva evangheliare, bogat decorate cu chenare fitomorfe și geometrice luxuriante și îmbrăcate în ferecături ștanțate, ce încadrau adesea o scenă biblică sculptată în relief plat în fildeș. Încrustate cu aur, argint, geme, email, încuietori solide și decorații metalice gracile, aceste artefacte complexe erau realizate după tehnica celor mai bune ateliere de aurari ai lumii occidentale și desăvârșeau munca unor copiști și „iluminatori“ din scriptoriile medievale.

Dintre aceștia, s-au mai păstrat ocazional numele unor miniaturiști care au reușit să iasă din obișnuita anonimitate. De exemplu, Johannes Monoculus, după numele latinizat, ilustra în secolul XII o pagină de manuscris cu o literă „I“ desfășurată pe verticala întregii file, în care încăpeau până la cinci medalioane cu scene figurative biblice. Această pictură miniaturală a continuat să se dezvolte, până spre începutul Renașterii, atingând un foarte avansat nivel de minuție și control asupra detaliului. Arta manuscriselor va atinge perfecțiunea în miniaturile din cultura franco-burgundă a sfârșitului de Ev Mediu, care, în plus, devin tot mai naturaliste, anunțând „iluzionismul“ scientist al Renașterii. Istoricii de artă moderni au presupus ulterior că o scenă minusculă și atât de încărcată în detalii trebuie să fi fost realizată sub lupă, adică tot astfel cum o și poți percepe în mod adecvat. Nici nu e de mirare în cazul acesta că Evul Mediu, așa cum vedem din Chiara Frugoni, a fost silit să inventeze ochelarii.

pe de altă parte, arta manuscriselor miniate nu ține exclusiv de podoabele care fură ochiul. Ele sunt invariabil clasificate, datate și atribuite unor centre atât după tehnica și stilul ornamentelor sau al picturii figurative, cât, nu în ultimul rând, și după corpul de literă caligrafiat. Acesta este într-atât de important încât, mai târziu, inscripțiile strecurate în varii compoziții artistice de pictorii Renașterii aveau să-l imite, opțiunea pentru anumite caractere de literă fiind prin ea însăși purtătoare de semnificații. Dacă un pictor alegea să picteze pe varii cartellini, socluri, rotulusuri etc. din compozițiile sale inscripții cu majuscule romane sau gotice, adică să se inspire din epigrafia clasică sau din cea carolingiană ori ottoniană, dacă „picta“ literele din propriile-i tablouri imitând inciziile severe în piatră, văzute pe ruine clasice, sau, dimpotrivă, literele întortocheate ale vreunui manuscris gotic, asemenea alegeri – așa cum au demonstrat istorici de artă precum Dario Covi – serveau unor intenții iconografice bine cântărite.

Pentru un curs în complicata caligrafie gotică trebuie să te deprinzi cu un dificil instrumentar de „asalt“. În plus, în afara maximei precizii în trasarea liniei, este nevoie de geometrie pentru redarea exactă a proporțiilor numerice cuprinse în formatul de literă ales. Această artă este nu numai expresia unei culturi elitiste, perfecționiste, ci – în Evul Mediu, cel puțin – exprimă respectul față de cuvinte care, sfinte sau de știință profană, erau în acest mod prețuite și „ajutate“, prin procedee complicate de preparare chimică, să reziste sute de ani.

Dar obsesia aceasta a trasării liniei caligrafice perfecte are și îndepărtate rădăcini antice. Din pictura greacă, mai apreciată cândva de strămoșii elini decât sculptura, nu ni s-a păstrat nimic în afară de amintirea faimosului Apelles, cel mai mare pictor al Antichității. Iar între anecdotele despre el, există și una care povestește că, mergând la un alt pictor celebru, Protogenes, a găsit o pânză goală pregătită pentru lucru și, pentru că pictorul nu era acasă, Apelles i-a desenat pe mijloc o linie extrem de fină. La întoarcere, Protogenes a înțeles cine putuse face asta și i-a suprapus pe acea linie o alta, și mai fină. Apelles s-a întors și, tot în absența rivalului său, a „străpuns“ firul de păr trasat de Protogenes cu o ultimă linie de o altă culoare. Nimic nu se mai putea adăuga acum. Câștigase întrecerea, imposibilul fusese atins, iar Protogenes a fugit după el să îl îmbrățișeze. Această poveste a emoționat multe secole de pictori-artizani, până când, în Renaștere, Lorenzo Ghiberti avea să sugereze că asta nu e artă, ci doar o poveste despre doi artiști care se întreceau în mod caraghios în linii subțiri. Sensul, după el, trebuie să fi fost altul. Dar interpretările poveștii oricum au proliferat; iar arta liniilor „care scapă privirii“ (visum effugientes, cum spune Pliniu) trăiește în Evul Mediu prin caligrafia de manuscrise. Pictând cu litere perfecte Cuvântul revelat, un alt imposibil era cucerit acum.