Momente muzicale bucureștene

Știut este faptul că muzica de cameră este corolarul spiritual al performanței muzicale, un nivel pe care nu toți muzicienii tind a-l atinge, nu toți ascultătorii îi pătrund tâlcul. Este de observat, evenimentele camerale ale Filarmonicii se petrec pe paliere distincte. La nivelul sălii mari, concertele camerale se constituie într-o inițiativă mai mult sau mai puțin întâmplătoare a muzicienilor performeri înșiși. Câteva au fost în bună parte exemplare: în ce privește profilul, structura programului, realizarea acestuia.

Recitalul în duo al violonistei Luminița Petre și pianistei Alina Bercu a fost orientat tocmai pe direcția portretizării spiritului unei epoci, o lume în tranziție în care Clasicismul vienez de secol XVIII se îngemănează cu datele unei epoci noi, de la miracolul Mozart la sonatele celor doi contemporani atât de diferiți ai începutului de secol, Beethoven și Schubert. Este cu totul remarcabil felul în care, în marea Sonată beethoveniană în la major, supranumită Kreutzer, cele două muziciene au condiționat spiritul cameral al genului de o alură concertant-virtuoză. Indiscutabil, forța interioară care susține demersul violonistic, determină structurarea marelui opus, frumusețea comunicativă a tonului, relația eficientă cu partenerul. Au apărut în public pentru prima oară și îmi permit să consider că este un cuplu muzical-cameral care poate avea o lungă viață profesională, maturitatea artistică a unuia dintre parteneri stimulând ambiția tinerească, inteligența muzicală. determinarea în cânt a celuilalt.

În cazul publicului bucureștean, concertul „de familie“ este întotdeauna primit cu manifestă simpatie. Îmbucurător e faptul că soprana Bianca Manoleanu și pianistul Remus Manoleanu, de această dată în compania membrilor mai tineri ai familiei, soprana Stanca și pianistul Roman Manoleanu, continuă a ne introduce în intimitatea lor profesională atașată artei cântului cameral. Oferă în continuare revelații privind acest veritabil tezaur al valorilor muzical poetice, privind fațetele acestor relații condiționate de epocă, de limbă, de complexul etnic. Orientat pe zone stilistice distincte, de la romanța rusă așa cum o imaginează Serghei Rahmaninov, la melodiile lui Henri Duparc sau Ernest Chausson, de la versurile lui Alexandr Pușkin la cele ale lui Alexei Tolstoi, de la cele ale lui Charles Baudelaire la cele ale lui Théophile Gautier ne-au fost etalate lumi distincte ale unui secol XIX care își depășea numărul anilor. O parte importantă a programului a dat satisfacție gustului unui public care savurează farmecul melodic al genului din Canzoni Italiane semnate de Donizetti, Verdi, de Leoncavallo. O experiență uriașă în domeniul genului muzical-poetic cameral a demonstrat o dată în plus soprana Bianca Manoleanu; este de salutat discernământul stilistic etalat inclusiv la nivelul culorilor timbrale ale instrumentului, în cazul pianistului Remus Manoleanu. În universul canzonei italiene, o potrivită vocalizare, un elan tineresc inspirator, am întâlnit în evoluția fraților Stanca și Roman Manoleanu, care pot constitui un cuplu muzical cameral de viitor. Este de amintit tuturor atenția acordată funcționalității culorilor vocale, dicțiunea, acestea fiind aspecte fundamentale în arta cântului. Întregul program a fost prefațat de profesorul Grigore Constantinescu, într-o destinsă atmosferă colocvială de bun augur.

Recentul recital susținut de pianista Ilinca Dumitrescu s-a constituit într-un act pe cât de temerar pe atât de salutar. A readus în atenția publică pagini de mult uitate de muzică românească din a doua jumătate de secol XIX, de primă jumătate de secol XX, de la miniaturile semnate de Ciprian Porumbescu sau Tiberiu Brediceanu, momente de o savoare, de un pitoresc nostalgic, la creații importante aparținând lui Filip Lazăr, Paul Constantinescu sau George Enescu. Era de așteptat, momentul de vârf al serii de muzică l-a constituit prezentarea celebrei Sonatine de Mihail Jora, lucrare pe care, cu decenii în urmă, maestrul însuși i-a dedicat-o, pe atunci, tinerei pianiste. Pe celălalt palier, la Sala Mică a Atheneului, lucrurile stau altfel. Există programări făcute cu o stagiune în avans prin grija șefului de secție, muzicologul Cristina Sârbu Bohaciu. Prioritățile sunt clare: seria concertelor săptămânale este dedicată tinerilor muzicieni aflați în promițătoare afirmare națională și europeană. Pretențios conceput, unul dintre ultimele programe a fost dedicat, cu sens de laborator de lucru, de cunoaștere, tipului de formație camerală a cvartetului de coarde cu pian. A fost susținut cu participarea unor tineri instrumentiști pentru care genul muzical cameral poate constitui o adevărată vocație, violonistul Valentin Șerban, violistul Adrian Vasile, violoncelistul Mircea Marian, pianistul Abel Corban. Ambiția este utilă atunci când nu depășește posibilitățile. Inegal realizat, Cvartetul în sol minor de Mozart a etalat o bună coordonare a violoncelului cu viola, o pregnantă detașare timbrală a viorii, o participare lineară a evoluției pianistice. Poate fi un util început de drum.

Pe de altă parte, trebuie observat, momentele simfonice au fost și acestea în bună parte interesante, în parte captivante. Spiritul relaxat, exuberant al sărbătorilor de iarna a trecut. Evenimentele au intrat în făgașul firesc al stagiunii de concert.

Săptămâna trecută, la Filarmonică, Horia Andreescu a condus un opus preferat de domnia sa. Simfonia Fantastică de Berlioz, acest tulburător opus romantic, a fost definit parcurgând întregul complex al problematicii muzical-poetice dramatizate cu sens aproape imagistic, aidoma unei veritabile fresce a devenirii observată într-o viziune, aș spune, cinematografică de mare sugestie. Părțile finale ale lucrării, Drumul spre eșafod și Visul unei nopți de Sabat, au dispus de o incărcătură dramatică impresionantă; inclusiv interacțiunea solo-urilor orchestrale ale suflătorilor cu ansamblul. Andreescu își ia în continuare răspunderea, asumată pe întreaga sa carieră, privind susținerea valorilor componistice românești. A prezentat acum, în primă audiție, o originală lucrare concertantă datorată regretatului nostru coleg, compozitorul Adrian Enescu, un neliniștit căutător de drumuri în muzică, un sensibil melodist ce integrează tematismul unei structuri vibrante de mare tansparență timbrală; Concertul pentru duduc, violă și orchestră este o asemenea creație a unei comunicări sensibile, atent pusă în valoare de Cosmin Rafael Bălean, de Cyntia Păuna. Este cu totul captivant felul în care acest instrument tradițional, antic, de origină armeană, revine în actualitate prin strădania unui muzician pasionat.

Pitorească apariție, cu totul originală, gustată cu reală simpatie de publicul bucureștean a fost aceea a cornistului italian Carlo Torlontano, un promotor asiduu al acestui instrument tradițional care este cornul alpin. Literatura muzicală pe care o propagă este restrânsă, dar ambiția și efectul sunt salutare. În compania dirijorului Yoav Talmi ne-a prezentat, printre altele, în primă audiție bucureșteană, o simfonie barocă datorată compozitorului Anton Zimmermann. Dar piesa de rezistență a programului a fost marea creație a compozitorului englez Edward Elgar, Variațiunile Enigma. Lucrare densă, de nobilă elaborare, admirabil realizată de dirijor în compania muzicienilor Filarmonicii.

Un pasionat artist al instrumentului său este și fagotistul româno-american Adrian Jojatu, muzician al maturității active, deloc jenat de faptul că instrumentul său apare foarte rar în poziție concertantă pe scenele bucureștene de concert. Dezinvoltura în cânt îi oferă libertatea de acțiune în susținerea, în primă audiție la noi, a unei partituri de mare farmec, de autentică strălucire, cum este Suita Concertino, lucrare datorată compozitorului italian Ermanno Wolf-Ferrari, audiată la noi în primă audiție. Frumusețea tonului, arcuirea dezinvoltă a frazei muzicale au adus un farmec aparte acestei lucrări de bun acces spre marele public. I-a fost alături dirijorul britanic Jonathan Berman, un artist al cărui profesionalism înglobează în mod eficient cultura stilistică, comunicarea angajată, discernământul manifest în abordarea unor creații cum sunt paginile wagneriene, Preludiu și Moartea Isoldei, sau Murmurul pădurii din opera Siegfried, sau cele trei Nocturne de Debussy, realizate cu participarea grupului vocal feminin al Corului Academic al Filarmonicii, ansamblu condus de Iosif Ion Prunner.

În alt sens, la sfârșit de ianuarie, Leo Hussain a revenit la pupitrul dirijoral al Filarmonicii bucureștene, într-un concert de muzică vieneză, program ce a cuprins simfonii de Mozart, de Mahler, program arcuit peste epoci de muzică ce definesc o tradiție. Știe a antrena pasiunea, profesionalismul, implicarea tuturor membrilor formației, entuziasmul de ambele părți ale rampei sălii de concert. Aspectul inedit l-a constituit evoluția în concert, pentru prima oară pe scena Atheneului, a tinerei soprane Laura Nicorescu, o voce de bună cultură vocală germană.

Mai rar – din păcate! – prezentă pe scenele noastre de concert, Simfonia a 4-a de Mahler a revenit de această dată pe scena Filarmonicii la inițiativa dirijorului. Lucrarea este apropiată unei viziuni clasice prin forma structurată în patru părți, prin viziunea luminoasă a unei sensibilități de autentică cordialitate. Hussain îi conferă întregul complex al valorilor acestei lucrări ce aparține romantismului târziu al începutului de secol XX. Revenind la personalitatea șefului de orchestră, cu câțiva ani în urmă, la una dintre edițiile festivalului enescian, a salvat unul dintre concertele Filarmonicii bucureștene, moment ce rămăsese descoperit în mod cu totul accidental. În plus, eficiența în lucru este o calitate cu totul importantă pe care artistul o probează cu asupra de măsură.