Ultima utopie

Simone Weil, „Înrădăcinarea”, Traducere de O. Nimigean, Editura Polirom, București, 2018, 285 pag.

Înrădăcinarea a fost scrisă sub presiunea unei comenzi. Textul publicat pentru prima dată la Paris, în 1949 (Gallimard), sub îngrijirea lui Albert Camus, constituie ultimul gest intelectual, în condițiile unei boli ce-și licita suferințele, de altfel Simone Weil murind înainte de a fi apucat să termine de „livrat“ comanda venită din anturajul generalului de Gaulle. Un destin scriitoricesc care n-a apucat decât să-și contureze frugal coordonatele, să propună un itinerariu de gândire ambițios, în care ideile făceau corp comun cu destinul, cu viața, șocând prin accentele morale (o punere în scenă a imperativului categoric kantian, nu ca o adecvare de coloratură, ci abrupt, fără deliberări concesive). Ideile prinse într-o desfășurare tensionată (poate chiar pasională) propune, pentru Franța, dar în același timp pentru întreaga lume postbelică, un alt angajament, un alt proiect de existență, un joc în numele unui adevăr asumat integral și mai ales în pofida oricăror riscuri. O întreprindere temerară! Realitatea anilor ’40 din secolul trecut nu era afectată doar de război, de atrocitățile puse la cale în lagărele de exterminare naziste sau în Gulag, ci de o miză etică copleșitoare: „Epoca noastră este atât de otrăvită de minciună, încât preschimbă în minciună tot ce atinge. Iar noi aparținem epocii noastre; nu avem nici un motiv să ne pretindem mai buni decât ea“ (p. 95).

Intransigența Simonei Weil nu este incastrată pe un patetism studiat, ca simplu reflex al intelectualului vanitos. Dimpotrivă, fiecare rând scris la comanda venită pe ultima sută de metri a unei vieți atât de scurte este redactat la o ștachetă spirituală amețitoare, oarecum în orizontul de urgență al unui testament, cu soluții la probleme aproape insurmontabile care pot surprinde (unele sunt utopice sau hilare, în cadrele raționalității de acum), cu analize crude ale istoriei Franței și ale lumii de-atunci, cu judecăți de ordin filosofic sau teologic surprinzătoare, toate sugerând un model sui generis de ieșire din marasmul războiului, prin proiect maximal, izbăvitor.

Simone Weil constată fenomenul dezrădăcinării, al pierderii aderenței omului la existență, la viață, la onoare. Secolele adunaseră o cantitate imensă de barbarii, de cruzimi experimentate adesea sub patronaje ilustre, ba chiar sacrosante, prin abuz de credință: „Faptele ne arată că, fără intervenția supranaturală a harului, nu există cruzime sau josnicie de care oamenii, altminteri de treabă, să nu fie capabili de îndată ce intră în joc mecanismele psihologice corespunzătoare“ (p. 109). Statul, ca instituție-pivot a modernității, se comportase asemenea unui vampir, hrănindu-se cu substanța morală a națiunilor până ce a devenit obez, insensibil, ahtiat după o formă de iubire coruptă de idolatrie și ură – patriotismul. Patriotul este cel căzut sub ispită, incapabil să se salveze – asemenea lui Iisus, conform Evangheliei după Luca (4; 1-13) –, cel care a transformat iubirea în fanatism, demonizând-o, deturnând-o în ceva macabru, forță închinată despotismului maniacal al dictatorilor (S. Weil pune sub aceeași culpă nazismul și comunismul, adică regimurile totalitare brun și roșu, capabile, prin idolatrie – propagandă, manipulare și teroare – să țină prizoniere popoarele). Demascat drept forță implacabilă a dezrădăcinării, statul este indicat drept profitorul unei monstruozități triste – venerarea în absența dragostei. Dezrădăcinarea se instalează prin efectul unei investiții nesocotite și o risipire precară a iubirii. Întreaga modernitate îi trage ponoasele.

Prima parte a cărții trece în revistă nevoile vitale și cele sufletești ale omului, luând drept criteriu de validare relația drept-datorie. Accentul cade pe al doilea termen, câtă vreme Eu am datorii, iar Ceilalți drepturi. Sunt identificate rapid și sumar nevoile morale (ordinea, libertatea, supunere, responsabilitatea, egalitate, ierarhia, onoarea, pedeapsa, libertatea de opinie, siguranța, riscul, proprietatea privată, proprietatea colectivă și adevărul), constituindu-se în matricea înrădăcinării autentice, a manifestării binelui ca sens al vieții.

A doua parte, cea consacrată dezrădăcinării, se constituie într-o tentativă temerară de a găsi remedii practice, mergând până spre soluții cât se poate de concrete (cu anvergură la nivelul civilizației moderne) în ceea ce îi privește pe muncitori, pe țărani și, cel mai important, națiunile. Ce este dezrădăcinarea? O spuseseră filosofi și eseiști remarcabili, de la Friedrich Nietzsche la José Ortega y Gasset, de la Paul Valéry la Hannah Arendt, tema rămânând în etalare până astăzi. Dezrădăcinatul este omul înstrăinat, însingurat, lipsit de tradiții, livrat disperării, gata să se asocieze gloatei în epopei patentate de seducători psihopați. „Puterea este pentru politică ceea ce este un pian pentru compoziția muzicală“, spune Simone Weil, adică doar un mijloc (mult mai târziu, în Barbaria cu chip uman, Bernard-Henri Lévy avea să spună că puterea este „croitoreasa care țese stofa oricărei realități“).

Profilul psihologic al celui dezrădăcinat se centrează pe o trăire continuă: „Nefericirea este patul germinativ pentru falsele probleme. Ea creează obsesii“. Simone Weil indică pricinile care au dus la condiția dezrădăcinatului: nenorocirile provocate de războaie, impunerea banilor ca valoare supremă, o educație modernă centrată pe pragmatism, prostituția (bordelul, o instituție care a discreditat Franța și a devitalizat armata), dar și statul, orb și surd la dramele omului concret. Soluția imaginată în vederea unei re-înrădăcinări se articulează perfect în sistemul de valori propus. Ieșirea din marasm nu poate ocoli nevoia recentrării școlii pe educația creștină, un balans făcut necesar tocmai de absolutizarea cercetării științifice. Fetișizarea acesteia ne-a scos de pe traiectoria corectă a întâlnirii cu adevărul, câtă vreme singura instanță care îl instituie este iubirea de Dumnezeu. Modernitatea, orgolioasă și crâncenă, și-a făcut din știință un Vițel de Aur, închinându-i-se: „Dogma progresului dezonorează binele, făcând din el o chestiune de modă“ (p. 217).

Cea de-a treia parte este o tentativă de a găsi „trama“ înrădăcinării la nivelul națiunii. Principalul obstacol este identificat în preeminența ideologică a falsei măreții. Alura ei este una istorică, ba chiar grandioasă, tocmai pentru că temeiul ce-o propune, vechi de când lumea, nu s-a calibrat pe ideea de bine, ci pe cea de putere. Prestigiul și reputația au fost și mai sunt valori care au contat și mai contează cel mai mult pentru specia umană, dând forței statut imperial, amorsând ura. Creștinismul a suferit un clinamen, o abatere nefericită. Imperiul roman a adoptat și adaptat religia diseminată de apostoli, a filtrat-o prin spiritul lui tutelar – supunerea necondiționată. Sclavia, ca fapt de civilizație, cultul împăratului, au fost cei doi factori care au vulnerat mesajul cristic inițial: „Tatăl lui Hristos, împăcat cu moda romană, a ajuns un stăpân și un proprietar de sclavi“ (p. 260). Acest tip de credință, insistă Simone Weil, își avea modelul în iudaism, evreii fiind proprietatea lui Iehova, adică „sclavi rătăcitori“. Providența personală, decurgând din concepția ce invocă un legământ de sclavie al omului cu Atotputernicul, trebuie să fie înlocuită cu providența impersonală, care repudiază minunile și idolatria, tocmai pentru a reconcilia creștinismul cu substanța lui genuină, dând astfel o șansă la onoare lumii postbelice.

Viziunea propusă poate părea, pe alocuri, infantilă, de-o puerilitate șocantă. Simone Weil îl vedea pe muncitorul francez așezat într-un Eden încropit dintr-o soție, copii, o casă, o grădină și o fabrică pe care să o iubească din toată ființa lui, cu șefi nimbați moral. Nici ideea cu țăranul cooperator, pe tarla de la 14 ani, îndopat la școală cu citate bucolice din Evanghelii, nu este izbutită. Dar acestea sunt doar accidente pe un parcurs în esență memorabil.

După ridicarea la ceruri a Mântuitorului, două creaturi și-au blestemat condiția și au tins la sfințenie – Blaise Pascal și Simone Weil. Au izbutit, poate, pentru că au avut vieți scurte.

Înrădăcinarea este cea mai recentă utopie și, posibil, ultima.