A fi Sisi

perioada cuprinsă între 1848 și 1918 în Imperiul Habsburgic, și îndeosebi în capitala sa, unde mentalitățile vechi erau îngemănate cu acelea vechi, a fost denumită de Hermann Broch „apocalipsa veselă“. Este deja un loc comun în a afirma că Imperiul central-european era sortit prăbușirii, dacă nu la capătul unui război, atunci prin uzura morală adunată după șase veacuri. Tocmai forțele care au conferit unitate imperiului, adică tenacitatea suveranului și tradiționalismul demnitarilor, aveau să ducă, pe termen lung, la dezastrul final. Climatul auster indus conservatorului Franz Josef de mama sa, arhiducesa Sophie, contrasta cu frivolitatea ce domina la Curte, dar mai ales cu comportamentul total neobișnuit al împărătesei Elisabeta (care este la originea expresiilor noastre „a fi sisi“ și „a fi sisi la balcon“).

Aversiunea lui Franz Josef față de spiritul inovator se reflecta în menținerea la Curte a ceremonialului spaniol, monarhul rezistând oricărei tentative de schimbare. De exemplu, în palatul imperial au fost instalate toalete abia după jumătatea secolului al XIX-lea, la insistențele împărătesei Elisabeta, ceea ce a determinat-o pe arhiducesa Sophie s-o considere anarhistă (o anarhistă ce va sfârși prin a fi asasinată de un anarhist). Împăratul nu avea încredere în telefoane, în trenuri (și ce luxos era vagonul personal al lui Sisi!) și, în special, în automobile. Foarte harnic și lipsit de imaginație, Franz Josef rămânea, de dimineața până seara, primul funcționar al imperiului, iar Sisi l-a lăsat să-și facă treburile și a plecat cât mai departe de Viena. Cineva a făcut o statistică și a ajuns la concluzia că aproape 280 de zile dintr-un an ea era plecată de acasă nu numai la modul propriu.

Prin modul său de a fi, Sisi a dovedit (alături de prințul moștenitor, Rudolf, care s-a sinucis) că un imperiu poate fi subminat nu numai prin conjunctura istorică și politică, ci și din interior, din cadrul familiei, în rosturile căreia ea nu credea. Singura dată când a făcut politică a marcat o turnură decisivă pentru destinul imperial. Maghiarii aveau toată recunoștința față de Sisi, deoarece, datorită puterii ei de persuasiune pe lângă împărat, a fost posibil dualismul austro-ungar. Dar la Viena „nu se arăta un entuziasm prea mare în fața tratamentului favorizant acordat Ungariei. Nu era iubit îndeosebi acest popor răzvrătit și veșnicele sale revendicări. Fapt este că pretinsul «compromis» îl favoriza în mod manifest, de aici, indirect, împingeau spre un rang inferior celelalte popoare ale monarhiei, îndeosebi numeroșii slavi. Națiunea maghiară păstră totuși libertățile pe care Ungaria le cucerise. Dar ele nu fură acordate celorlalte popoare care se găseau pe teritoriul ei, românii, sârbii, slovacii și croații. Conta puțin cine nu se lăsa «maghiarizat»“ (Erika Bestenreiner, Sissi, ses frères et ses soeurs. Valse tragique en Bavière. Traduction de l’allemand, Paris, Pygmalion, 2004, p. 83; trad. rom., V.S.). Maghiarii erau considerați în capitala imperială un popor agitat și mereu pus pe răzmeriță, din cauză că nobilii lor nu se acomodaseră niciodată cu dominația habsburgică și că se gândeau numai la drepturile ereditare.

Și Franz Josef era de facto „rege ereditar“ al Ungariei, dar nu fusese încoronat de jure. Punerea pe cap a coroanei Sfântului Ștefan însemna că noul stat avea două capitale, două parlamente și două guverne. Doar Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării erau comune, iar Gyula Andrássy a fost primul șef al guvernului. Pentru aristocrații vienezi, contele maghiar nu era decât un revoluționar care scăpase prin noroc de la o moarte infamantă, iar în anul de grație 1867 acesta îi încorona pe împărat și pe împărăteasă ca regi ai Ungariei în același timp (deși tipicul era ca regina să fie încoronată la câteva zile după rege).

Gyula Andrássy era numit „frumosul spânzurat“ deoarece fusese spânzurat în efigie (alături de alți 35 de revoluționari), la Buda, în 1851, el fiind, după înăbușirea revoluției, exilat la Paris. Revenit în țară, se gândi, împreună cu politicianul moderat Franz Deak, la o reconciliere cu Austria. Astfel, „O femeie le veni în ajutor: Ida von Ferenczy, o tânără unguroaică ce era cititoarea Elisabetei. Nu era din întâmplare. Am defini-o astăzi ca pe un fel de agent care fusese «infiltrat» cu bună știință pe lângă împărăteasă. Calculul reuși. Ida îi fu imediat simpatică Elisabetei“ (Ibidem, p. 80). Gurile rele au considerat prietenia dintre Sisi și Andrássy ca pe o relație intimă, însă nu există nicio dovadă palpabilă în acest sens (la fel ca și în cazul prieteniei înrăitei amazoane cu căpitanul britanic Bay Middleton).

În timpul campaniei lui Franz Josef în Italia insurgentă, Sisi îi mărturisea lui Andrássy: „Am încredere în dumneavoastră și de aceea vă voi spune ceea ce nu aș spune la lume. Dacă treburile împăratului merg rău în Italia, aceasta îmi face rău, dar, dacă ar fi cazul în Ungaria, aceasta mă omoară“ (Egon C. Corti, Élisabeth d’Autriche. Sissi. Traduit de l’allemand, Paris, Payot, 1998, p. 136). Treburile împăratului au mers rău în Italia, în Ungaria au mers bine, dar moartea i-a venit tot dinspre Italia, din partea anarhistului Luigi Lucheni. Câteodată, împăratul afla doar de prin ziare pe unde mai umbla hoinara lui consoartă, dar, din păcate, și asasinul ei a aflat tot dintr-un ziar că împărăteasa, care călătorea incognito, poposise la Geneva. Dacă ea nu ar fi fost acolo în acel moment nefast, nimic nu s-ar fi întâmplat, însă destinul a decis să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Dar și istoria Casei Habsburgilor – și a Europei, în general – ar fi arătat altfel dacă Sisi, în rol de „Cenușăreasă“, nu ar fi fost alături de sora sa Helene în momentul când Franz Josef s-a dus la pețit, în Bavaria, în urmă cu aproape o jumătate de veac.

După comiterea crimei de acum 120 de ani, pe adresa penitenciarului unde era închis Luigi Lucheni au fost expediate scrisori de felicitare care veneau de la Viena, Florența, Lausanne, Napoli, Sofia, Praga, Baltimore, Londra, România și Spania. I se transmitea că „toți cei care luptă pentru binele omenirii erau de acord cu «nobila sa acțiune», că dovedise că mai există «eroi» în popor, că trebuia să reziste și să nu-și piardă curajul“ (Ibidem, p. 454). Ucigașul era convins, după propriile spuse la proces, că „doar acela care muncește trebuie să mănânce“, dar, în această privință, și-a ales greșit victima, din cauză că Sisi, ce-i drept, nu prea muncea (din punct de vedere utilitar, așa cum înțelegea șantieristul italian activitatea, în câmpul muncii), dar nici nu prea mânca. Nici habar nu avea la ce regimuri și la ce posturi negre se supunea anorexica împărăteasă pentru a-și păstra cele 46 de kilograme (cu tot cu podoaba capilară, care cântărea a zecea parte din greutatea totală a corpului). El, tânărul de 25 de ani, nici nu-și închipuia că, la un test de anduranță pe distanța semimaratonului, nu s-ar fi putut ține mult timp după victima sa, în vârstă de 60 de ani. Și poate că nici halterele nu le-ar fi putut ridica mai abitir, că despre exercițiile la inele sau la spalier nici nu mai poate fi vorba.

Sisi a fost de câteva ori la Băile Herculane, unde s-a întâlnit cu Carmen Sylva și a vizitat chiar și Castelul Peleș: „Împărăteasa Elisabeta o admira mult și găsea în ea un suflet pereche în care vedea un model. Ea merse de mai multe ori în România. […] După cum remarca Brigitte Hamann, cele două prietene aveau multe lucruri în comun: spiritismul, dragostea pentru poeta greacă Sapho, în sfârșit, rezerva în ceea ce privește valorile mondene și Statul monarhic. […] Ceea ce le apropia și mai mult pe cele două femei era că niciuna nu găsise împlinirea în căsătorie. Dar era o mare diferență între ele: regina României era foarte conștientă de responsabilitatea pe care poziția sa o impunea și aceasta o cerea și prietenei sale. Dar venerația împărătesei pentru Carmen Sylva nu mergea până într-acolo să se conformeze acestui imperativ… «Ea are picioarele pe pământ, s-ar putea ca niciodată să nu mă înțeleagă», îi scria Elisabeta fiicei sale Valerie, care împărtășea întreaga admirație a mamei sale pentru poetă“ (Erika Bestenreiner, op. cit., pp. 206–207).

Trenul special care ducea corpul neînsuflețit al împărătesei Elisabeta de la Geneva spre Viena se oprea în toate stațiile și, odată ajuns la frontiera imperiului, regele și regina României, care se aflau la cură la Bad Ragaz, au depus două coroane pe sicriu. Peste două zile, ei vor fi prezenți și la înmormântare, alături de alte 80 de capete încoronate. Sisi ar fi dorit să fie înmormântată aproape de mare, de preferință în insula sa favorită, Corfu, dar măcar după moarte nu trebuia să mai tulbure eticheta imperială, așa încât i-a fost găsit locașul de veci în întunecoasa criptă a Capucinilor din Viena. La înmormântare, pe sicriu fiind scris doar „Elisabeta, împărăteasa Austriei“, maghiarii au protestat imediat: ea era și regina Ungariei. Dar nici cehii nu s-au lăsat mai prejos, deoarece ea purta și titlul de regină a Boemiei. Trebuie să adaug că mai era regină a Dalmației și a Ierusalimului…

Citez două fraze rostite la proces de cel care voia să devină celebru (și a devenit) prin comiterea unor crime răsunătoare: „Ca un adevărat comunist, nu pot accepta scandaloasa nedreptate. Și, ca veritabil prieten al omenirii, vă informez că nu este departe ceasul când un nou soare va străluci pentru noi fără deosebire…“ (Erika Bestenreiner, op. cit., p. 245). Închis pe viață și, probabil, eliberat în cursul evenimentelor Primului Război Mondial, Luigi Lucheni ar fi văzut un soare strălucind sângeriu pe cerul de octombrie al revoluției din Rusia. Nu a mai apucat să-l vadă, deoarece s-a spânzurat în celulă cu centura, în 1910. În privința posterității victimei sale, „Hans Bankl, autorul cărții Die Kranken Hansburger (Les Maladies des Habsbourg), în care îi consacră un capitol împărătesei, explică cu ironie efectul produs de Elisabeta: «Postea ca Lady Di,/ Urca pe cal și se bătea ca d’Artagnan,/ Făcea gimnastică precum Jane Fonda,/ Fu asasinată precum J.F. Kennedy,/ Și semăna cu Romy Schneider»“ (Erika Bestenreiner, op. cit., p. 80). Ce s-ar fi întâmplat dacă Sisi ar fi trăit și ar fi prins sfârșitul Primului Război Mondial? În vârstă de 80 de ani, probabil că s-ar fi exilat. Dar nu a fost ea oare toată viața într-un perpetuu autoexil?