Umbre cu piele

Guzel Iahina, „Zuleiha deschide ochii”, traducere din rusă și note de Luana Schidu, Cuvânt înainte de Ludmila Ulițkaia, Editura Humanitas, 2018, 416 pag.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă loviți de umbrele cu piele ale oamenilor? Dar fără să le vedeți. Vi s-a întâmplat să simțiți cum umbrele acelea vă împung, vă ciupesc, vă fac șicane? Pot fi duhuri, emoții trupeșe ce se țin scai de viața omului sau personaje. Un cititor de vocație poartă o cohortă de personaje după el, mai reale decât realitatea însăși, prezențe care îi pot aplatiza existența, le-o pot face asemănătoare cu o foaie de hârtie dacă acel purtător de umbre nu-și adună puterile și nu le face față. El riscă să rămână fără față, subțiat și absorbit de duhuri.

Mai rău e când aceste umbre învață să iubească. Atunci nu mai ai nici o scăpare, se lipesc de tine ca al doilea rând de piele și nu te mai lasă. Te pot hărtăni pe îndelete și te pot înghiți cu noduri fără ca nimeni să-și dea seama că ești în pericol pentru că te și scuipă înapoi, cât ai clipi. Cel care scapă viu din maxilarele lor nu mai ești tu, ci un tolerat al lor, unul cu o inimă în plus, cu o viață în plus, cu sentimente contradictorii, greu de suportat.

La ceas de seară, umbrele spun povești, indiferent că le asculți sau nu. Dar ce fel de povești? Unele care, la rândul lor, au două rânduri de piele. Poți trage de ele, le poți lungi, te poți adăposti la căldura lor, dar la fel de bine te pot acoperi într-o asfixie lentă.

Un asemenea transfer de viață trebuie să se fi petrecut între Guzel Iahina și personajul ei, Zuleiha, idee deloc hazardată, ci susținută de textul romanului Zuleiha deschide ochii și justificată o dată în plus de faptul că acest personaj e inspirat de bunica autoarei, tătară deportată într-o colonie de muncă în Siberia, unde a petrecut șaisprezece ani (între 1930 și 1946).

Ca vorbitor de limbă tătară, poți trăi o viață fără să pronunți cuvântul „eu“. Cum oare a povestit fosta deportată nepoatei zguduitoarea-i experiență altfel decât la persoana întâi? Greu de imaginat. Jocul mentalităților ne surprinde nepregătiți. Corect observa Eugen Coșeriu: vorbitorul unei limbi își reprezintă lumea într-un mod distinct și intraductibil. De aici pieile de nesfâșiat dintre oameni, ca niște cortine ce cad pe o scenă în plină reprezentație, retezând gesturi și sensuri.

Acțiunea romanului începe după instaurarea guvernului bolșevic și a regulilor lui de fier. Nimic nu mai poate salva vechile cutume ale societății patriarhale din Kazan. Nici puterea imbatabilă a bărbatului, nici condiția de animal brutalizat a femeii și nici măcar empatia cu duhurile. Degeaba fură Zuleiha din podul soacrei, Strigoaica cea mașteră, alimente pe care le oferă drept ofrandă forțelor nevăzute pentru a le îmbuna. Lor le place. Ca dovadă, hrana dispare îndată în omătul viscolit de la marginea satului. Dar nu se îmbunează.

Murtaza, soțul Zuleihăi, este bărbatul cuvintelor puține. Violența și roboteala zilnică țin loc de vorbe. Șirul de fetițe moarte ce stă între ei îl îndepărtează și mai mult de muierea lui, vinovată că nu-i face urmași. Își duce viața în zbucium și dușmănie. Dar hoardele roșii puse pe deschiaburiri îl asasinează atunci când el încearcă să se opună jafurilor din gospodărie. Comandantul Ignatov îl împușcă fără ezitare. Uluită, femeia devine, din victimă a soțului ei, prizoniera activiștilor staliniști. În acel moment nici nu știa că în pântece purta un ultim copil, cel care va rămâne viu. Astfel începe marea aventură a deportării, drumul aproape fără sfârșit spre taigaua siberiană.

Călătoria cu trenul amintește de cartea fraților Arkadiy și Boris Strugatskiy, Picnic la marginea drumului, cea după care Tarkovsky a realizat memorabilul film Călăuza. Cineastul a observat că personajele din film pierd totul, dar câștigă ceva infinit mai prețios: credința. Căutând misterioasa Zonă, unde totul e posibil și nimic nu este, rătăcitorii își descoperă eul devorat de chin. Cuvintele Călăuzei – „Sunt întreg doar aici, în Zonă. Nu mă luați pe mine mie însumi!“ – sună a sentință biblică, iar pentru noi, românii, a meditație eminesciană. Numai că în povestea lui Guzel Iahina lucrurile stau mult mai prost, oamenii sunt luați din sine și zvârliți în afară, călăuza pare ea însăși rătăcită. Orbul conduce orbii. Și numai zgomotul sacadat al roților pe șine le amintește că mai sunt în viață. Oamenii își pierd adevărurile, devin umbre cu piele. Viziunea este cinematografică, imaginile curg una din alta într-o babilonie fără sfârșit, în care cuvinte din rusă, tătară, mari, ciuvașă se precipită într-un monolog aspru. Călătorii debusolați ajung să se înțeleagă mai mult din priviri, pieile lor râncede flutură în mersul trenului. E mereu noapte. Tabloul e lugubru. Natură statică posomorâtă. Pare să fie același personaj multiplicat în ipostaze insesizabil diferite, mumificat fără știrea lui într-o postură grotescă. Bărbații devin egali cu femeile. Culaci cu stare, țărani proști, intelectuali leningrădeni, boieri mari și mici, cucoane cu ifose, una vorbind în franceză, alta ținând strâns în mâini o cutie de lux în care stă draga ei pisică. Mai târziu animalul va fi mâncat, dar cucoana va umbla cu prețiosul obiect după ea până la sfârșitul zilelor ei, nu prea îndepărtat.

Și Zuleiha. Rabdă în tăcere, neînțelegând nimic. Acolo unde este ea acum se amestecă nu doar limbile. Viețile devin una singură, plată și urât mirositoare, o viață pe patru roți ce se zdruncină înainte și înapoi într-o călătorie fără sens.

Un singur om își păstrează condiția dinainte și stările intacte: acela e Wolf Karlovici Leibe, un doctor nebun care se crede înconjurat de pacienți și îi privește cu scârbă, revoltat. Ce decădere! Așa arată o clinică? Nu igienă, nu disciplină, nimic.

Am amintit de Călăuza pentru că atmosfera de călătorie inițiatică stăruie în ciuda mizeriei și a disperării generale sau tocmai de asta. Printr-un conglomerat de gesturi, mimici, frânturi de vorbe aparent nesemnificative se creează convingerea că toate acele personaje se îndreaptă spre marea lor alegere: adevărul sau moartea. Unele, nu puține, vor prefera moartea.

Și totuși se întâmplă ceva. În cea mai jalnică degringoladă, ba mai rău, pe cea mai jalnică planetă, în care există tot mai puțini bărbați și tot mai mulți prostituați ai ideii de masculinitate, se ivește cineva. Este un om rău, un dușman, tocmai agentul roșu care l-a ucis pe Murtaza. Și totuși el produce surprize care îl ridică mult deasupra ideologiei de partid și mult deasupra gloatei muribunde pe care o conduce. O salvează pe Zuleiha, nu numai o dată. Mai întâi, periclitându-și statutul politic, o declară prizoniera lui și o smulge din ghearele anchetatorului care ar fi ucis-o în bătaie; apoi, după luni de călătorie cu trenul, când barja pe care au fost încărcați deportații pentru a fi duși într-un loc fără nume e înghițită de apele învolburate ale Eniseiului, Ignatov o trage de cozi pe tânăra femeie afară din moartea rece și învolburată; și mai târziu, în taigaua siberiană, îi este protector discret. Ea îl remarcă, sentimentele devin apăsătoare, dar nu poate depăși conflictul moral care o macină: cum să răspundă cu dragoste tocmai celui care i-a împușcat soțul? Iat-o într-un război interior față de care gerul siberian e doar o mângâiere. În gerul acela îngheață sufletul, nu și dragostea din el.

Da, totul devine o problemă de suflet. În taiga, femeia învață să vâneze. Sufletul ei se încaieră cu sufletul unui maral, al unui gluton, al unui mosc. Întoarsă „acasă“, adică în baraca improvizată, sufletul ei se încleștează de sufletul lui Ignatov. De cealaltă parte, bărbatul, în ciuda osândei pe care o trăiește zilnic – părăsit în infernul viscolit laolaltă cu deportații, lihnit de foame și rebegit de frig, zbătându-se fără speranță pentru încă o zi de viață –, simte că e prea târziu să fii bătut de soartă după ce ai fost bătut de iubire. În primăvară, când în sfârșit Kuzneț, superiorul lui ierarhic, apare să verse în locul acela blestemat o nouă barjă cu deportați, Ignatov se aruncă la pământ și plânge: „Nu mai pot! Lasă-mă să plec!“. Kuzneț nu îl lasă, îl strivește cu disprețul lui, considerându-l un om slab cu atitudine antisovietică. Nici nu e de mirare, un trepăduș bolșevic nu ar putea niciodată să intuiască valoarea unui bărbat care iubește. Plânsul lui e semnul puterii de a-și vedea limitele.

Cărți despre Gulag s-au mai scris, unele excepționale, dar o subtilitate, o trimitere în adâncuri, atingerea unui orizont interior ce vibrează ca al doilea rând de piele, toate acestea și încă ceva dublează perspectiva propusă de Guzel Iahina, justificând pretenția de inedit. Acea coborâre în subteranul ființei, de unde poate veni salvarea, se realizează pe două căi: prin delicatețea personajului principal, Zuleiha, și prin nebunia doctorului Leibe. Cele mai reușite pagini din carte sunt cele care descriu lumea văzută prin ochii acelui rătăcit. Felul cum luptă el cu fantasma neagră ce-l chinuia pentru a o ajuta pe Zuleiha să nască, în timp ce găoacea încăpățânată de pe creștet îi acoperea ochii cu o lumină oarbă, vitejia lui de a nu-și abandona pacienții pledează în favoarea ideii că iubirea pentru viață subminează tragedia vieții. Cât despre Zuleiha, cea legată de duhuri, Gulagul supus sensibilității și curajului unei femei ca ea se transformă într-o lentilă asupra căreia, deschizând ochii, nu mai vezi emoții ce țin de rezistența la rău, ci descoperi puterea de a crea înțelesuri noi. „Încă nu-și dădea seama dacă duhurile sălășluiau în pădure sau nu. Câte dealuri urcase, câte văi coborâse, câte pâraie traversase în cei șapte ani, și nu întâlnise picior de duh. I se părea uneori că ea însăși e duhul…“

O poveste despre duhuri împielițate și despre despielițarea iubirii răzbate din cel mai desăvârșit absurd, desprinzându-i pielea.