Scrieri în sidef

Două volume apărute în toam­na trecută la Humanitas Fiction atrag atenția în mod deosebit prin adecvarea la stilul de lectură concentrat al zilelor noastre (deși e vorba de scrieri ale veacului trecut, create într-un timp în care nimeni nu s-ar fi gândit că esențializarea unei proze va domina interesul pentru ample desfășurări).

Povestirile de ținut în palmă ale lui Yasunari Kawabata, compuse între 1916 și 1964, și care, cum se vede chiar din titlu, trebuiau să fie atât de succinte încât să nu depășească suprafața unei palme, au o lapidaritate – sau, dacă ar exista acest cuvânt, „perlaritate“ – care le face nu doar comparabile, ci de-a dreptul confundabile cu poezia. Am citit comentariile unor japanologi care nu exclud, pentru schițele suprapolizate „inventate“ de Kawabata, modelul haiku. Te gândești, de pildă, la versuri precum „iarba verii e tot ce-a rămas din visul războinicului“ (Bashô, sec. XVII) când citești chiar prima piesă din volum, Strângerea osemintelor, în care mărul lui Adam rămas din bunicul incinerat coagulează lumea într-o irizare străbătută de amintirile autorului. Iată cum se deschide această minusculă capodoperă de rafinament și tragism, trăsături care dau, de altfel, tonul întregului volum: „În vale se aflau două lacuri. Deși cel de jos lucea de parc-ar fi fost umplut cu argint topit, cel de sus, înghițind în adâncul său imaginea munților, era de un verde profund ca moartea“.

Traducătorul, Flavius Florea, care a selectat o sută trei dintre prozele scurte ale lui Kawabata („unele dintre ele traduse pentru prima dată într-o limbă europeană“) reușește nu numai să păstreze fluidul poetic câteodată ilogic al textelor (în care poate fi descifrată și lecția avangardismului european), ci și să ofere un volum cu ținută științifică impecabilă, cu note, glosar, transliterări „la zi“ (numele fiecărei schițe fiind dat și în original). Definiția pe care o dă selecției sale e la fel de succintă ca stilul autorului tradus: „Povestirile acoperă un registru larg – amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anecdote, istorii insolite, uneori alegorice ori fantastice – și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singurătatea, relația omului cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altădată, calamitățile și conflagrația mondială.“

N-a fost totdeauna pe gustul meu amărăciunea acestor miniaturi, dar nimeni nu le poate citi fără a le admira perfecțiunea stilistică. Gravurile de sidef ale textelor kawabatiene îndeamnă la meditație asupra ecourilor, a laconismului dus până la transformarea în ghicitoare, a exactității combinate cu mister fără dezlegare (care provine din moarte, tăcere, exprimare eliptică). Straniile desene ale acestui prim deținător de Nobel japonez (și al doilea Nobel asiat, după Rabindranath Tagore) sunt la fel de enigmatice precum dispariția autorului (care s-a sinucis în 1972 fără să lase nicio explicație). Kawabata plonjează brusc printre personajele sale, părăsindu-le apoi grăbit, fără ca măcar să caute urma unui fir (de dus la capăt) prin lumea neștiutelor. Chiar și numai titlul prozelor sale poate fi extrem de sugestiv. Un titlu precum Sala de așteptare pentru clasa a treia pare de mare realism, dar în text, în treacăt (cât de „treacăt“ putem avea în doar două pagini) apare un pelerin religios, cu o pălărie de paie pe a cărei bandă sunt imprimate cuvintele „Din cauza iluziei sunt cele trei tărâmuri. Dacă ajungi la satori, toate lumile sunt vide“. Alte titluri, precum Prințesa din Palatul de sub mări, duc gândul la basm, dar povestea e de viață reală, urmând însă o structură fantastică. Schițe psihologice, precum Canarii, sau cu vână jurnalistică, se intersectează cu altele pe care nu le-am putea numi decât, de-a dreptul, „strofe“. O schiță de numai cinci rânduri, Flori, se încheie astfel: „Pe bărbatul care pleacă învață-l un nume de floare. Fără greș, florile se deschid în fiecare an“.

Aceeași lume a Orientului îndepărtat, într-o formă limpede și capitole scurte, adecvate stilului de lectură din zilele noastre o găsim în primul roman, scris direct în franceză, al lui Nikos Kazantzakis, Grădina de piatră. Cartea rezumă de fapt, într-o formă mai romanțată, ideile principale din Jurnalul de călătorie în Japonia și China al aceluiași autor (volum care a apărut și el anul trecut la Humanitas). Astfel, similitudinile sunt frapante mai ales în descrierile călătoriei pe mare, ale Japoniei care devenise, din punctul de vedere al autorului mediteranean, centrul lumii maritime ; în descrierile grădinilor japoneze (care dau, de altfel, prin simbolul lor, titlul romanului), în atmosfera „cetății sublime și blestemate“ Shanghai, problemele Chinei etc. Se adaugă, față de Jurnalul de călătorie, câteva personaje creionate cu mâna deja foarte sigură a Cretanului, câteva întâlniri, sentimente desfășurate, dialoguri care dau un puls mai vioi numeroaselor meditații pe teme budiste, de genul „Viața întreagă, această sakura atât de lăudată, este altceva decât o mască a morții? Vai de cel care nu vede decât masca ; vai de cel care nu vede decât ce se ascunde sub mască!“

Grădinarul care îmblânzește un pom, mângâindu-i crengile rebele până iau forma unei cozi de păun „îmblânzește forțele naturii și le dă forma decretată de mintea sa“, iar grădina creată „de un poet de demult, acum trei veacuri“ e același loc sacru amplu comentat în Jurnalul de călătorie („Artiștii noștri de odinioară schițau o grădină așa cum ar compune un cântec. O operă de artă grandioasă, dificilă, complicată. Marii noștri grădinari au fost la început călugări budiști…“). Doar că în roman, în loc de cântec se vorbește de un poem, iar limbajul devine mai simplu, mai puțin eseistic: „Artiștii noștri de altădată compuneau grădini așa cum compuneau un poem. Un lucru anevoios, complicat, foarte dificil. Fiecare grădină trebuie să aibă înțelesul ei și să sugereze o mare idee abstractă: beatitudinea, inocența, solitudinea, sau voluptatea, mândria și grandoarea. Și acest înțeles nu trebuia să corespundă sufletului proprietarului, ci sufletului vast al strămoșilor sau, încă mai bine, al rasei sale. Căci, spuneți-mi, individul în sine ar putea avea cât de cât valoare?“

Grădina, care prin stâncile ei reprezintă gran­doarea, eternitatea, dar și însingurarea, opusul umbrei trecătoare care e individul, „are înțelesul ei: sugerează o mare idee, singurătatea. Îndepărtarea de oameni și de grijile lor ; liniștea, curgerea mută și resemnată a lucrurilor“ ; cultivarea privind întâi grădina exterioară, apoi grădina inimii, apoi Buddha. Kazantzakis a fost, după cum se știe, fascinat de lumea nipponă (îi plăceau forța activă și arta Japoniei, mai ales dansurile și teatrul, care îi sugerau Grecia antică) pe care o exaltă și în acest roman : „Japonia, cu vechile sale temple și oglinzi de apă în care se reflectă norii, cu grădinile sale sever și grațios supuse exigențelor sufletului, cu decorul feeric de femei, lampioane și măști, m-a învățat că linia fermă și elanul liber nu se exclud nicidecum și că putem dori și atinge imposibilul fără a ieși dintre frontierele omenești ; fiindcă aceste frontiere sunt mișcătoare și se retrag puțin câte puțin, de la un secol la altul, împinse de piepturile oamenilor“. E foarte interesantă lectura în paralel cu Jurnalul de călătorie (care a fost scris în greacă) din punct de vedere al limbajului. Chiar și în traducere (vezi citatele de mai sus) e ușor de observat că aceleași cuvinte pot fi rostite într-o altă curgere, într-o altă montură și că un scriitor adevărat își poate rosti fără nici o dificultate aceleași impresii și idei în tonuri diferite.

_______________

Yasunari Kawabata, Povestiri de ținut în palmă, selecție, traducere din japoneză, note și glosar de Flavius Florea, Editura Humanitas Fiction 2018, 328 pag.

Nikos Kazantzakis, Grădina de piatră. Traducere din franceză și note de Alexandra Medrea-Danciu. Editura Humanitas Fiction 2018, 256 pag.