„Saga armenilor din Ararat în Carpați“

Născut în familia lui Zareh Mutafian, un cunoscut pictor armean, matematicianul și istoricul Claude Mutafian din Franța este profesor universitar de matematică. El a predat la Universitatea Paris XIII și în universități din străinătate. După ce a publicat mai multe cărți dedicate algebrei, începând din 1980, s-a consacrat istoriei, cu deosebire relațiilor Armeniei cu diverșii ei vecini de-a lungul timpului. Doctor în istorie, el este autor al mai multor lucrări consacrate acestei țări.Este membru din străinătate al Academiei Naționale de Științe din Armenia. A făcut mai multe călătorii de cercetare și documentare în România și în câteva țări învecinate, în vederea organizării la București a unei expoziții în legătură cu armenii din această zonă. Ideea aceasta fusese acceptată la București printr-o înțelegere dintre directorul Muzeului Național de Istorie a României și ambasada acestei țări. Ambasadorul din vremea aceea cunoștea competențele lui Claude Mutafian și i-a propus să fie comisarul expoziției. Ideea a prins contur, ținând cont de necesitatea abordării întregului spațiu carpatin al Europei. Numai că, după ce Claude Mutafian a lucrat câțiva ani la subiectul amintit, proiectul a fost abandonat la București din motive pe care nu le cunoștem (?), drept care i s-a părut logic să folosească întreaga documentație obținută la valorificarea acestei teme bogate într-o carte-album. Astfel, a rezultat o lucrare de o calitate excepțională, ea constituind o adevărată premieră.

Volumul „La Saga des Arméniens de l’Ararat aux Carpates“ a apărut în 2018 la editura pariziană „Les Belles Lettres“, cu generoasa contribuție a Fundației Calouste Gulbenkian din Lisabona. Lucrarea cuprinde cincisprezece capitole și, în afara numeroaselor hărți de mici dimensiuni, la sfârșit prezintă un Atlas cu nouă hărți ale prezenței armenilor în zonele abordate de tematica volumului, iar fotograful Hrair Hawk Khachaterian din Canada și-a pus întregul talent și sprijin în asigurarea miilor de fotografii cu reproduceri ale unor monumente, fresce, inscripții, monede, miniaturi, hărți, statui, gravuri, picturi, acuarele, legate de prezența armenilor în Europa Răsăriteană, dând viață unui număr imens de pagini de manuscrise rare, totul fotografiat în biblioteci, muzee, arhive și colecții din Armenia, Belgia, China, Franța, Germania, Iran, Israel, Italia, Liban, Marea Britanie, Polonia, România, Rusia, Spania, Ucraina, Ungaria și Vatican.

Autorul a ținut cont de faptul că cele două diaspore armene din răsăritul Europei au urmat traiectorii diferite, astfel încât la sud de Dunăre, imperiile bizantin și ulterior otoman au modelat o Europă balcanică, în vreme ce la nord de Dunăre, influența celor două imperii a fost indirectă, deoarece Imperiul Austriac și Regatul Poloniei domneau conform legilor lor. Așa se explică Europa carpatică – cadrul actualei lucrări. Această Europă cuprindea actualele teritorii ale României, Republicii Moldova, Ucrainei de Vest, Poloniei și Ungariei de răsărit

Astfel, autorul ne asigură, în lunga sa „Introducere“, că „această carte încearcă să răspundă la mai multe întrebări: de ce și când au sosit armenii în această regiune, ce itinerare au urmat, ce relații au avut cu autoritățile locale, care a fost aportul lor social, politic și cultural, gradul lor de integrare?“

Din capul locului este evident că emigrația armeană în Europa carpatică a început în Crimeea, iar centrul lor istoric a fost orașul Lvov (azi orașul ucrainean Lviv),

relatările unor călători prin Europa Orientală dau seamă de prezența armenilor în această parte a continentului, precum citatul următor din notele din 1808 ale lui Simeon Lehați, adică Simeon Polonezul (1584-cca.1636): „De la Moldova la Stambul, din toată Rumelia până la marea Veneție, nu există vreun oraș, vreun sat sau vreo fermă, în care să nu locuiască un armean.“ După două secole, abatele Minas Pj[kian] (1777-1851), de la Congregația armeană a mekhitariștilor din Veneția, a lăsat în 1830 o lucrare fundamentală, bogată în informații – Călătorie în Polonia și în alte ținuturi populate de armeni, descendenți din orașul Ani. Mărturiile celor doi călători, coroborate cu o bogată documentație a prezenței armenilor și a culturii lor în Europa de Est, se referă la teritoriile actuale despre care am amintit mai sus, existând o mare diferență între zona balcanică la sud de Dunăre (Bulgaria actuală) și bazinul Carpaților, la nord de fluviu. Acești armeni au ajuns pe meleagurile amintite după căderea, în 1045, a Regatului Armean de la Ani. Dar, după căderea Bulgariei sub jugul otoman, în 1396, se pare că țările creștine din nord-estul Dunării ar fi constituit un refugiu pentru armeni, însă nu există dovezi concrete. De sub jugul otoman au rămas celebre două nume de armeni: Amirdovlat din Amasya, fost medic al lui Mahomed Cuceritorul, care a redactat una din lucrările sale medicale la începutul celei de-a doua jumătăți a sec. al XV-lea. Iar la Rusciuk (azi Ruse), în 1760, s-a născut Emanuel Mirzayan, bogatul negustor și diplomat armean care s-a instalat în Tările Române și a devenit cunoscut ca Manc Bei (al cărui nume îl poartă până azi cunoscutul han bucureștean).

Pătrunderea armenilor la sfârșitul sec. al X-lea în Ungaria (conform unor documente ungurești) i se pare puțin probabilă lui Claude Mutafian, căci în vremea aceea exista încă Regatul bagratid al Armeniei.

Numai că, după fondarea, în 1198, a unui nou Regat al Armeniei în Cilicia, veche provincie bizantină pe drumul dintre Constantinopol și Ierusalim, regele Andrei II al Ungariei, a participat la cea de-a V-a Cruciadă și, la întoarcerea sa din 1218, a trecut prin Armenia Ciliciană, fiind întâmpinat cu onoruri de către regele Leon I. Cei doi suverani au pus la cale proiectul căsătoriei lui Andrei, fiul unic al regelui ungar, cu Zabel, fiica cea mică a lui Leon, moștenitoarea coroanei. Proiectul acesta nu a prins viață, iar Zabel s-a căsătorit cu un prinț armean, devenit regele Hetum I. Primul document cu privire la existența armenilor în Ungaria este un decret al regelui Bela IV, prin care se recunoșteau privilegiile armenilor din capitala epocii – Strigonie (Estergomul de azi), ceea ce „presupune o populare anterioară“, după părerea lui C. Mutafian. Dar numărul armenilor s-a diminuat în 1280, posibil de teama revenirii invaziei mongole. Se crede că unii s-au îndreptat spre Lvov, care avea deja o importantă colonie armeană, sau spre Transilvania, unde mai târziu avea să apară o mare comunitate armeană.

În ceea ce privește nord-estul Dunării, în actualele teritorii ale României, Poloniei și Ucrainei, este sigură mișcare migratoare a armenilor după căderea Regatului bagratid de la Ani. În plus, aceste teritorii n-au fost marcate în mod durabil de amprenta bizantină. Acest flux al armenilor din Ani către regiunile din nord le-a conferit cumva un aer nobiliar, ca descendenți direcți ai regatului lor. Numeroase scrieri din sec. al XVII-lea sunt mărturie a așezării armenilor în Crimeea (la Caffa și Surkhat), în Polonia și la Akkerman, unde se pare că mai există și azi descendenți. Autorul abordează numeroase dovezi ale prezenței armene în această zonă. Astfel, cea mai veche inscripție, cunoscută în Crimeea, este gravată pe un khacikar (cruce tradițională armeană, sculptată în piatră), păstrată în orașul Feodosia, cu data de 1301. Două evanghelii, copiate la Surkhat în 1346 și 1354, se păstrează la Arhivele din Cluj-Napoca, ele provenind de la biblioteca Catedralei Armene din Gherla.

Autorul găsește că este considerabilă contribuția Crimeei la cultura armeană până la sfârșitul sec.
al XIX-lea, amintind aici de compozitorul Alexandr Spendiarian și de pictorul Ivan Aivazovsky.

prezența armeană la Kiev a fost și ea importantă. C. Mutafian ne amintește, între altele, că în 1913 s-a găsit acolo un tezaur, alcătuit din cca. 3000 de piese de argint, printre care și monede abaside, bătute în sec.al VIII-lea, cu mențiunea „Arminia“. Un alt document interesant este traducerea în armeană a Vieții sfinților Boris și Gleb, datând de la mijlocul sec. al XIII-lea.

Primele colonii armene, instalate în Polonia, au fost încă dinainte de sec. al XIV-lea, Lvovul fiind metropola armenilor din Europa Orientală, un oraș în care s-au copiat numeroase manuscrise. Iar dacă tiparul armean a luat ființă în 1512 la Veneția, urmat în 1567 de Constantinopol și în 1584 de Roma, cel de-al patrulea loc a fost Lvovul în 1616.

Ne bucurăm să semnalăm că patru capitole ale lucrării sunt consacrate instalării și răspândirii armenilor la Est de Carpați, respectiv în principatul Moldovei, cu importantele sale centre armene Suceava (cu episcopia sa din 1401, trei biserici și două mănăstiri Zamca și Hagigadar, existente și azi), apoi Botoșani, Siret, Iași, Roman, Târgu Ocna, Akkerman, a căror existență este prezentă în inscripții, colofoane ale unor manuscrise miniate și bule catolicosale.

O pagină întunecată din istoria acestor colonii armene din Moldova o reprezintă persecutarea lor de către domnitorul Ștefan Rareș în 1551, oglindită în „Cântec de jălanie asupra armenilor din Țara Vlahilor“, creație a diaconului Minas din Tokat. În schimb, este semnalată prezența în fruntea principatului a unui domnitor precum Ion Vodă Viteazul sau Cel Cumplit, cum i se mai spunea, remarcat prin lupta sa împotriva turcilor sau a unor nedreptăți sociale.

Persecuțiile din Moldova și prozelitismul catolic, început în rândurile coloniilor ortodoxe armene din Polonia și Crimeea, au antrenat emigrarea lor spre vest de Carpați, unde în 1700, în Transilvania, armenii aveau să construiască orașul Armenopolis (Gherla de azi), după care s-au dezvoltat și Ebesfalva-Elisabethopolis (Dumbrăveniul de azi), Szépvis (Frumoasa de azi) ș.a., cu personalitățile lor marcante și cu catedralele lor impunătoare, lăsând dovezi ale prezenței armene până la începutul sec. al XX-lea.

Nu sunt uitați nici armenii din Bucovina și Basarabia, apoi cei de la Sud de Carpați, cu principalele lor centre – București, Focșani, Brăila, Galați, Constanța etc.

Pagini bine ilustrate evocă începuturile și evoluția tiparului și a presei armene în România , până în zilele noastre, precum și prezentarea unor personalități de primă mărime – oameni politici, , de știință, scriitori, artiști plastici, colecționari, orientaliști ș.a.

Valoroasa lucrare a lui Claude Mutafian onorează contribuția, de-a lungul timpului, a armenilor de pe aceste meleaguri la dezvoltarea politică, economică, socială și culturală.

Să mai adăugăm că, recent, publicația pariziană „Nouvelles d’Arménie Magazine“ i-a decernat lui Claude Mutafian unul dintre trofeele sale literare, alături de Bernard-Henri Levi, Valérie Manteau (despre al cărei roman „Brazda“ s-a scris și în România literară), și Ersim Karabulut.