Ospicii itinerante

E vremea ciomăgarilor. Trăim o etapă a nervozității generalizate, a urii compacte, a vecinătăților insuportabile. Viața publică e populată de mărunți hitleri care-și clamează dreptul la un Lebensraum exclusivist și intolerant. „Bunul comun”, „toleranța”, „dialogul”, „respectul” și alte valori considerate „conservatoare” s-au evaporat deodată cu semnele diacritice pe Facebook și Twitter. A vorbi despre un „proiect de țară” înseamnă a te plasa într-o tagmă a „defazaților” reacționari și demni de dispreț. Împrejurarea că patriotismul a fost confiscat de secături, demagogi și ticăloși a compromis pe termen lung și acest sentiment. Acum e zodia călăilor minusculi, a resentimentarilor imberbi și a conformiștilor ce te privesc prin lentila moștenită de la cenzorii comuniști, asezonată cu praful rânced al corectitudinii politice.

Se spune, din cele mai vechi timpuri, că „scandalul vinde”. Nu cred că sintagma mai are valabilitate. Când totul în jur e doar harță, gălăgie, înfruntare oarbă — pe scurt, scandal —, intervine rutina și se instaurează dezinteresul. Am renunțat demult să mai citesc articole anunțate de formulări tiribombice (sau tiribombastice) precum „Experții anunță dezastrul”, „Situație cumplită” ori „Schimbări uriașe”. Falsul hiperbolism sub semnul căruia trăiește presa scrisă ori media aruncă în derizoriu absolut orice informație. Lucrurile importante și fleacurile devin parte a unui ghiveci indigest, zvonul copleșește fapta reală, vocile isterice le covârșesc pe cele ale normalității și cumpătării. Ce rezultă din acest măcel cu valențe universaliste e doar zgura și rumegușul unei civilizații ajunse la amurg.

Dacă în realitatea înconjurătoare se zbiară, se rage, se mugește fioros, lumea virtuală ne furnizează năucitoare contra-propuneri ce vizează plăcerea, bucuria și fericirea umanității. Una dintre formele palpabile (într-o epocă dominată de impalpabil) sunt așa-numitele Happy Place(s). Acestea sunt o combinație de muzeu, bâlci și loc de recreere gândite pentru a pune la dispoziția oamenilor cele mai bizare forme de relaxare și (dacă vreți) bucurie. Exponatele cuprind orice, de la bomboane încrustate cu emoticoane, la pantofi cu toc gigantici, în care o femeie intră cu totul, decorațiuni în culori vii, ca într-o cameră-hală de pre-adolescenți, sculpturi uriașe, de plastic și neon, ale literelor XO („hugs an kisses” / „îmbrățișări și sărutări”), lumânări supradimensionate, sisteme de oglinzi ce multiplică și redimensionează trupurile umane, locuri de joacă unde talajul și nisipul sunt înlocuite de bomboane și biscuiți multicolori. Ce mai, un adevărat paradis!

Un paradis vag decerebrat, la intrarea căruia ești invitat să trăiești exclusiv în zona visului și a fericirii. Happy Place, mutate dintr-un loc în altul pe continentul nord-american, reprezintă concurentul cel mai viguros al deja-vetustelor parcuri Disney. Culorile dominante sunt, după câte-mi dau seama urmărind filmulețele de prezentare, galbenul, rozul, roșul aprins și albastrul deschis — toate, menite să sugereze un spațiu cald, intim, prietenos, al beatitudinii. Un cinic ar putea spune că asta a mai rămas din faimoasa sintagmă a Constituției americane, privind „dreptul la căutarea fericirii”. Dacă un catolic fervent precum Paul Claudel a putut scrie, în Jurnalul lui, „Toleranța – există case pentru așa ceva”, de ce n-ar putea crea modernitatea locuri ale fericirii, amestecuri de azil, ambasadă și ambulatoriu psihiatric, unde oamenii să-și lase grijile și să trăiască, la propriu, bucuria existențială?

Exponatul de bază al noilor ospicii itinerante este instalația. Adică acel produs cu pretenție de artă în care se întâlnește viziunea simplist-mecanicistă asupra lumii cu abilitatea industrială de a construi orice aberație: caracatițe de plastic, grădini cu flori artificiale, și, cam peste tot, inevitabilul pantof galben de doi-trei metri. Nu lipsesc mesajele mobilizatoare, gen „Don’t Worry, Be Happy”, „Live, Love, Laugh”, „Happiness Awaits”. Sau îndemnuri din sfera utopiei, care-ar fi simpatice, dacă n-ar ascunde tendința deresponsabilizării ce tinde să caracterizeze întreaga generație tânără a planetei: „Celebrate Everyday” /„Sărbătorește în fiecare zi”. Da, distrați-vă necontenit, pentru că are grijă de voi Tătucul, Sistemul ori Statul. Ce nu se vede și ce nu înțeleg victimele e că în spatele pereților și logoului Happy Place, pictate în galben (exact ca „les Gilets Jaunes”, mișcarea protestatar-anarhistă din Franța!) se află o afacere incredibil de prosperă. Dacă e cineva fericit în nebunia asta, aceia sunt, cu siguranță, investitorii.

Am văzut și inscripții mai „sofisticate”: de pildă, textul „If you’re happy and you know it” e urmat de imaginea în neon a unor palme care aplaudă. Construcția contextului e limpede: oamenii sunt atât de proști, încât nu-și dau seama când sunt fericiți. Și atunci, cei aleși (în engleză, expresia chiar se potrivește: „the happy few”) sunt invitați să celebreze acest moment de-a dreptul epifanic bătând din palme. Nu sunt un puritan care să ceară omenirii să-și petreacă viața în bibliotecă. Și nici n-am pretenția ca în fiecare ghid de muzeu să zacă un Platon, un Hegel sau un Kant. Dar nu-mi pot reprima amărăciunea văzând cum oameni în toată firea (culmea, ei, și nu copiii, sunt „clienții” majoritari ai acestor noi locuri de joacă!) se conformează unor ritualuri care-i arată în ipostaze exclusiv ridicole, derizorii.

Nu mă amuză deloc când văd câte o doamnă corpolentă zbătându-se disperată să iasă din cada (inevitabil galbenă!) plină, în loc de bule de șampon, cu mingi moi (normal, galbene și ele). Sau ditamai bărbatul, cu o constituție atletică demnă de Sports Ilustrated, „înotând” haotic într-o cutie plină cu hârtiuțe colorate. Localul (sau, în fine, muzeul) Happy Place din Toronto propune o formulă complexă, un așa-numit „Dom al confeti”-lor: într-un spațiu ermetic închis, dar transparent, mii și milioane de confeti plutesc într-un halou multicolor, spre bucuria celor care se simt în ciclonul prietenos ca în sânul lui Avraam. Acest gen de „copilăreală” nu e, cel puțin pentru mine, semnul regăsirii inocenței, ci o marcă a degenerescenței.

Lucrurile seamănă prea mult cu „fericirea obligatorie” a comunismului, cu măștile de falsitate pe care oamenii erau forțați să le poarte, indiferent dacă, în sinea lor, numai de „bună dispoziție” și „antren” nu putea fi vorba. Civilizația noastră a devenit una a simulacrelor, a substituirii realității cu fantasme prostești și cu iluzii năuce. Inițiatorii californieni ai lanțului Happy Place nu și-au ascuns deloc intențiile: ei vor, pur și simplu, să aducă fericirea tuturor oamenilor de pe planetă. O fericire durabilă, asigurată de achiziționarea a diverse „amintiri” la ieșirea din țarcul magiei postmoderne. Nici „stomăcelul” nu e uitat: o varitate inepuizabilă de dulciuri îi așteaptă într-un sector special amenajat pentru a-și satisface și trupește nevoia de fericire…

Noua formă de entertainment e inspirată, în mod clar, de platformele social-media centrate pe imagine, precum Instagram sau Snapchat, și se autodefinește ca fiind o „experiență multisenzorială”. Într-adevăr, văzul, mirosul, gustul și pipăitul sunt „servite” din plin, culminând cu plăcerea de a se fotografia în fața unui ecran verde. Și toate acestea pentru numai 30 de dolari! Plus „manifestul” cât se poate de explicit (și imbecil) aflat la baza acestei întreprinderi din cale-afară de lucrative: „HAPPY PLACE a fost creat pentru că noi CREDEM că lumea de azi se poate bucura de mai multă fericire. Pentru a duce la îndeplinire acest VIS, am imaginat o călătorie menită să creeze un spațiu special unde toți cei care pășesc să fie înconjurați numai de lucruri FERICITE” (molipsit de invazia fericirii, nu m-a lăsat inima să traduc expresia „today we can use a lot more happiness” chiar în forma atroce a originalului: „astăzi putem folosi/consuma mult mai multă fericire”, și i-am dat o turnură ceva mai… UMANĂ — ca să mă exprim și eu majusculat, asemeni textului-propagandă al popularului stabiliment).

Revin asupra ideii că experimente precum Happy Place sunt o anexă a Internet-ului. Imediat ce au intrat într-un astfel de spațiu, oamenii încep să fotografieze și să filmeze, „postând” instantaneu imaginile, spre bucuria întregii umanități. În ultimii ani, s-au bucurat de un succes colosal Muzeul Înghețatei (New York), Fabrica de culori (cu sedii la San Francisco și New York), Muzeul new-yorkez al Pizza-ei. Există chiar și un Muzeu la selfie-urilor, la Los Angeles și un Muzeu al Iluziilor în Toronto. Explicația popularității lor nu e greu de găsit. Ea ține de dorința umană de a împărtăși experiențele neobișnuite. Că în realitate discutăm de conformism și imitație, dar nu de originalitate, e altă poveste. O poveste tristă despre decăderea intelectuală și despre derizoriul emoțional în care se zbate lumea postmodernă.

E vorba, de fapt, despre încă un experiment, voit sau nevoit, prin care oamenii cumpără iluzia fericirii chiar înfruntând riscul penibilului. Un vizitator al Happy Place-ului din Los Angeles a descris următoarea scenă, surprinsă în fața unui semn XO tridimensional, de mărime uriașă: „O femeie s-a cățărat în interiorul literei O, care avea forma unei inimi, și-a sprijinit piciorul ridicat în sus și a zâmbit ca în reclama la pasta de dinți. «Îmi pare rău, nu puteți sta în inimă»”, a atenționat-o o angajată timidă.” Fără să vrea, supraveghetoarea de la Happy Place a pus degetul pe rana civilizației noastre: nu mai stă de mult în inimă! Locul din piept unde se afla cândva inima a fost înlocuit de obiectivul unui aparat fotografic.