Nu știu de ce de la o vreme, poate de vină o fi și vârsta, mă gândesc tot mai mult la sfârșit, la clipa în care nu o să mai fiu și tot ce a rămas după mine nu îmi va mai fi cunoscut. La urma urmei, asta și este miza vieții, suprem și sublim paradox, să înțelegi că viața are sens doar în măsura în care te poți gândi la ceea ce o neagă. Altfel, totul e doar o sumedenie de plăceri și de decepții, de idealuri atinse sau înșelate, un zbucium și un freamăt care, față de tăcerea care urmează, nu au nici o însemnătate.
De curând, am recepționat o informație privind decesul directoarei de la Muzeul Hasdeu din Câmpina. Moartea doamnei e învăluită într-un fel de mister, fapt aproape de la sine înțeles, având în vedere rostul acelui așezământ. Știm prea bine de ce a investit bătrânul Hasdeu bani în construirea acestui lăcaș. Începuse că creadă în spiritism și spera să intre în comunicare cu fiica lui. Din liceu, de când am aflat de dorința marelui cărturar și de când am fost prima dată la castel, am fost impresionat de crâncena lui suferință. Întrucât numai cineva care suferă enorm poate să-și închipuie că poate exista comunicare cu morții. Aceasta este una din cele mai grandioase iluzii care nu încetează să ne paraziteze. Credem în ceva imposibil și, oricâte am ști, nu ne putem învinge naivitatea. Refuzăm să admitem că între lumea aceasta și cea de dincolo nu ar fi, să zicem, o distanță de miliarde de ani lumină, ci și o diferență de nivel ontologic, care face imposibilă comunicarea. Tocmai de aceea există parastase, pomeniri, există un cadru liturgic care reglementează ceea ce în mod primar nu poate avea loc. Dăm de pomană unui semen de-al nostru pentru ca umbra de dincolo la care ne gândim să se bucure de beneficiile gestului de aici. Numai pentru așa ceva și numai în acest fel asigurăm comunicarea… Orice altă metodă de-a ne raporta la lumea de apoi este inoperantă. Psihopații, din cauza deteriorării lor mentale, ne pot induce în eroare. Din rândul lor de fapt se recrutează așa-zișii mediumnici, o păcăleală de fapt extrem de periculoasă. Hasdeu, în ciuda imensei lui științe de carte, a căzut în capcană. Poate a avut iluzia că poate intra în legătură cu fiica lui… Și eu, la un moment dat, pierzând pe cineva foarte drag, doream să întâlnesc un „specialist” în spiritism pentru a mă ajuta să comunic cu persoana care decedase. În fine…
Dar spun toate acestea fiindcă am în minte un model literar celebru, cunoscut de mai toată lumea, vulgarizat, ce să mai vorbim… Este, ați ghicit, vorba de întâlnirea dintre prințul Hamlet și fantoma tatălui său. S-au scris tone despre această întâlnire, multe dintre cele emise dând apă la moară spiritiștilor. Cu alte cuvinte, uitați, tovarăși, că se poate, de ce ne descurajați, de ce vă împotriviți? De fapt, în faimoasa piesă de teatru lucrurile stau cu totul altfel decât își închipuie tot soiul de neaveniți. Nu, să nu credeți că voi pune totul pe seama imaginației, grație căreia ceea ce are loc în piesă e doar literatură pentru a pune scenariul în mișcare. Eu, netrebnicul de mine, cred în REALUL acelei întâlniri. Acolo, pe lângă literatură, e și altceva care oricând poate avea loc, dar cu o singură condiție: aceea de-a avea conștiința cadrului EXCEPȚIONAL în care se petrece întâlnirea. Fantoma regelui ucis nu e stafie sau umbră rătăcitoare. Hamlet, la rândul lui, nu este simplu nostalgic, un om obișnuit, doborât de durere fiindcă și-a pierdut părintele. Ne aflăm pe o altă treaptă a realității unde exigențele sunt cu totul altele decât pe treapta pe care de fapt trăim. Fantoma este o entitate care are de transmis un mesaj esențial lumii din care a plecat. Încalcă astfel toate regulile care fac imposibilă comunicarea dintre lumi, dar „abuzul” este necesar deoarece fără comiterea lui universul nostru ar aluneca spre o sinistră descompunere. Stafia, deci, nu mai e ceea ce ni se pare că ar fi, ci un mesager care dorește rectificarea lumii strâmbe. Iar Hamlet de la sine înțeles nu mai e prințul abulic, ci un îndreptățit și aprig executor testamentar. În felul acesta piesa lui Shakespeare intră într-o altă paradigmă decât cea curentă. Miza este de fapt ruperea barierei dintre morți și vii, fapt care poate avea loc în momentul în care întreaga Creație se află în pericol. Cred de aceea că o asemenea situație se poate repeta. Cred în existența acelui mort care, într-o clipă anume, poate veni spre noi ca să-i spună cuiva ales ce are de făcut spre salvarea acestui univers de la distrugere. Din acest motiv poate, piesa a și răzbătut prin timp și nu a încetat să ne atragă. Chestiunile de ordin literar au fost secundare, așa după cum în cazul oricărei opere importante, nu atât iscusința autorului contează, cât semnificația pe care o pune la bătaie.
Când Shakespeare scria, lumea se afla la ceas de răspântie. Vechile convingeri medievale erau date la o parte de valul umanist renascentist care schimba perspectiva. Nu Domnul mai era pe prim-plan, ci omul emancipat. De aceea, a fost nevoie de o asemenea producție literară pentru a pune în evidență un om ca Hamlet, supus Domnului, și o lume a umbrelor care nu numai că există, dar cu care în situații excepționale reușim să comunicăm. Piesa este un avertisment teribil în fața viitoarelor secole de ignoranță care aveau să pună stăpânire pe umanitate. La urma urmei, peste patru secole de la scrierea ei a apărut o alta precum Așteptându-l pe Godot, în care asistăm la o incredibilă implorare a stafiei de a veni printre noi și a ne salva. Hamleții contemporani, Vladimir, Estragon, sunt degradați, dar nu au pierdut reperul major. Iar Godot ce este altceva decât fantoma implorată pe care, evident, o așteptăm și așa rămânem, cu gustul așteptării nesatisfăcute. Acest arc de cerc unește două momente exemplare din istoria culturii și, desigur, a duhului. Pe Godot îl tot așteptăm și orice poet așezat la masa de scris nu face altceva decât să contribuie și el, cu puținul lui, la ceremonialul implorării. Poate cine știe… Dar lumea umbrelor stăruie amenințător de jur împrejur. An de an vin altele și altele și morții fiecăruia dintre noi aglomerează un spațiu asfixiant. Mă înfricoșează lumea de dincolo și scriu cu dorința unei breșe. Dar nu am puterea, talentul, harul ca să fac dintr-o stafie pe care parcă o simt la un centimetru de mine entitatea care la rândul ei să mă preschimbe în Hamlet…