Un poet al căutării de sine: Cezar Baltag

Cezar Baltag, „O sută și una de poezii”, antologie, prefață și selecția reperelor critice de Maria-Ana Tupan, Editura Academiei Române, București, 2018, 225 pag.

S-a observat mai demult ușurința cu care literatura română își uită scriitorii, odată ce aceștia trec Styxul. Chiar când vorbim de creatori de primă mărime, o facem la timpul trecut, ca și cum nu doar ființa, ci și opera lor ar fi încetat să mai existe. Doar unele gesturi singulare de devotament – iar nu o rutină a metabolismului cultural – mai șterg, din când în când, colbul de pe hrisoave, scoțând la lumină valori de care ne bucurăm ca de-o revelație, în loc să le consumăm firesc, zi de zi.

Un astfel de gest a făcut Editura Academiei Române pentru unul dintre cei mai importanți poeți ai generației șaizeci, și anume, Cezar Baltag, atunci când l-a inclus în colecția „O sută și una de poezii”, într-o ediție îngrijită de Maria-Ana Tupan. Plecat dintre noi în 1997, la numai 58 de ani, Baltag este astăzi aproape uitat, în pofida valorii incontestabile a creației sale și a ținutei sale morale din ultimul deceniu ceaușist. O antologie exigentă a operei sale poetice, chiar dacă nu-l va repune pe deplin în circulație (ținând cont și de scăderea dramatică a interesului pentru lectură), îl poate, însă, readuce măcar în atenția cititorilor profesioniști și a iubitorilor de poezie.

Pentru că e indiscutabil că opera lui Cezar Baltag merită o relectură care să-l scoată pe poet din această uitare nedreaptă. Atât calitatea intrinsecă a literaturii sale – poezie, eseu, traduceri –, cât și exponențialitatea pe care evoluția ei interioară o are pentru întreaga generație șaizeci, fac din Baltag un autor esențial al perioadei postbelice. Un autor a cărui poezie nu s-a perimat și care ocupă (de unul singur, aș fi tentat să spun, dacă n-ar exista și un Gheorghe Tomozei sau un Romulus Vulpescu) o fațetă aparte a șaizecismului, care este lirica de esență livrescă.

Dar vorbeam de traiectoria interioară a poeziei lui Cezar Baltag. Aceasta a trecut prin metamorfoze care, analizate îndeaproape, ilustrează sugestiv condiția întregii generații poetice șaizeci. Originar din Basarabia și născut cu un an înainte de cedarea provinciei, poetul a intrat în viață ca refugiat în Oltenia, spre a urma apoi liceul la Pitești și facultatea la București. Provenit din patriarhalitatea basarabeană – tatăl, Porfirie, era preot – și dezrădăcinat, urmărit de un dosar politic prost, care-l va costa trei ani de șomaj după terminarea facultății, Baltag a trecut simultan printr-o ciocnire cu ideologia dominantă și un șoc al modernizării forțate, la care regimul comunist a supus societatea românească, la începutul anilor șaizeci. Traseul său literar a început cu concesii făcute realismului socialist, care se văd bine în primele două plachete, Comuna de aur (1960) și Vis planetar (1964), în care a plătit ideologiei un tribut mai însemnat decât colegul său Nichita Stănescu, de pildă. Mai târziu, în retrospective de autor și în antologiile apărute în traducere, s-a distanțat el însuși de aceste două volume, din care a reținut numai câteva poezii. (Maria-Ana Tupan a consultat cu siguranță respectivele antologii și a respectat alegerea poetului, introducând între cele O sută și una… doar două texte din primul volum și șase din cel de-al doilea.) Talentul poetic, atât cât putea fi întrezărit în creațiile „pe linie” –, dar care a fost imediat remarcat de critica de întâmpinare din epocă –, a început să caute un alt drum de-abia odată cu volumul al treilea, Răsfrângeri (1966), iar acest drum a fost ușor diferit de cel al majorității colegilor șaizeciști. Cezar Baltag nu a renunțat la metaforă și la stilul înalt, la ceea ce Ion Bogdan Lefter a numit neomodernism, însă – spre deosebire de Nichita Stănescu, să zicem, la care esențial este geniul improvizației (adecvat, de altfel, cum spune Nicolae Manolescu, naturii unicului obiect lingvistic care-i mai rămăsese la dispoziție, sintaxa) – a mizat, în alchimia lirică, pe cultură și pe lecturile întemeietoare. Chiar când, după volumul Madona din dud (1973), a încercat și el poteca ludicului, a fost un cu totul alt ludic decât cel „hâtru”, al lui Marin Sorescu, sau de bâlci lexical, al lui Leonid Dimov.

Pentru această natură poetică diferită, a lui Baltag, e semnificativ și faptul că, asemenea unor prozatori ai generației (Ștefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu, Fănuș Neagu), întâlnirea spirituală fundamentală a fost cea cu Mircea Eliade. De la care, evident, a preluat altceva decât fantasticul de care au fost atrași prozatorii, căci poetul a fost fascinat nu de scriitorul Eliade, ci de mitograf, de savantul care a străbătut istoria culturală a omenirii prin intermediul studiului religiilor. Cezar Baltag a și tradus, de altfel, cu deosebită competență, câteva din scrierile fundamentale ale lui Mircea Eliade, cum ar fi Istoria credințelor și ideilor religioase sau Nostalgia originilor. Prin mitologie și cunoaștere, căutarea de sine a dezrădăcinatului basarabean a căpătat un sens înalt, iar poezia sa s-a împlinit pe o cu totul altă orbită decât cea de la debut.

antologia O sută și una de poezii parcurge toată creația lui Cezar Baltag, într-o selecție echilibrată, care evidențiază treptele urcate de-a lungul carierei, fără a o privilegia pe vreuna. Criteriul este strict valoric, ceea ce explică ponderea mai mare pe care o au volumele mari, cum ar fi amintitul Răsfrângeri, Unicorn în oglindă (1975), Euridice și umbra (1988) și Chemarea numelui (1995), din care provin cele mai multe texte reținute în sumar. Astfel încât, pe lângă meritul alegerii inspirate a celor o sută și una…, culegerea îl mai are și pe acela de a evidenția transparent evoluția în timp a poeziei autorului. Care este, într-un anume sens, un epitom al traseului intelectual șaizecist: născută în preajma războiului, educată în primii ani de comunism și debutând în plin mandarinat al realismului socialist, generația din care a făcut parte Cezar Baltag s-a deschis, ulterior, spectaculos către creația autentică și către universalitate.

De la Comuna de aur (din care mai rezistă numai versuri vag eminesciene ca „Trepte în sânge, trepte adânci,/ Trepte spre inima, amforă spartă,/ Marea-și lipește pulpa de stânci,/ Vântu-și izbește fruntea de poartă.”) până la poezia remarcabilă din Răsfrângeri („Geloși pe iarbă, înviind și iarăși/ murind în ondulări de orient,/ șerpii furară umbra amazoanei/ și urma zeului convalescent.// Deasupra creștetului tău, femeie,/ greu viscolit de gândul secetos,/ ard nările de cal și ochii logici/ ai inorogului incestuos.”), avem întregul salt pe care l-a făcut, în prima parte a deceniului 1960-1970, poezia română, spre a se desprinde din mlaștina versificației de propagandă. Un salt pe care Cezar Baltag l-a performat pe calea poeziei îmbibate de cultură și a versului care nu este doar inspirat, ci și meșteșugit, cu o artă subțiată de frecventarea sistematică a clasicilor. Iar de aici și până la poezia profundă și tulburătoare din Odihnă în țipăt („Viscolire și despreunare./ Un vis ce nu poate fi visat,/ cerc ciudat ce nu înfășoară/ și nu se întoarce,/ cerc stins, cerc fără de/ margine,/ cerc ce cu temelie de goluri stă împrejur/ și deasupra lui plouă necontenit/ zero în oglindă: departele.”) sau, mai departe, la euforia ludică din Madona din dud („De-atâta boală suavă/ îi coc țâțele otravă/ și acum dansează goală/ cu părul pe pardoseală/ pentru Colopatiron,/ înger din Nuctemeron,/ Azeuph, Zeffer, Alphun/ Plogabitus, Mascarun.”), nu mai este decât plutirea liberă a unei creații descătușate care, după ce s-a întors la rădăcinile ei autentice, se pregătește de experiența postmodernă. Experiență pe care, în felul său, și Cezar Baltag o anticipează.

Antologia se încheie, la fel de brusc ca viața poetului, cu un volum, Chemarea numelui, care, deși publicat la peste 55 de ani, are toată prospețimea tinereții și calitatea rară de a submina, cum spun teoreticienii, orizontul de așteptare, prin turnarea materiei dintotdeauna a lui Baltag sub învelișul unui cod similar celui postmodern, în vigoare: „Dacă-ai fi tăcere-n unde/ și tăcerea mi-ar răspunde/ în genune de-ai fi fost/ îi găseam genunii rost/ arșiță de te știam/ luam foc și înviam”.

Deși niciodată la fel de popular ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana (ca să nu mai vorbesc de Adrian Păunescu) , Cezar Baltag rămâne un poet de prim-plan al generației șaizeci, în absența căreia edificiul acesteia (și, în general, evoluția poeziei contemporane) ar fi privat de o dimensiune fundamentală.