Omul care se tîrăște în urma timpului

După apariția cărții de proze scurte Goliath (1999), a romanului Bătrînul și Marta (2002) și a unui text epic epistolar, Frig (2008), experiment unic, la noi, în cola­borare cu Aurel Dumitrașcu, nu puțini, mai ales, poeți, au crezut că, pentru Adrian Alui Gheorghe, un poet deja bine fixat în peisa­jul liricii noastre, în aproape cincisprezece volume, proza va fi fiind o ocupație de duminică, un „violon d’Ingres“; trei romane ma­sive, Urma (2013), Laika (2014), Luna Zadar (2016) și o carte de „proze scurte, medii și lungi“, Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire (2018) contrazic pe „cîrcotași“ și consacră un prozator pe deplin stăpîn pe mijloacele sale. În multe privințe, romanele, schițele și nuvelele lui Adrian Alui Gheorghe nu părăsesc zona conexă li­rismului, păstrînd dimensiunile fantasticului și fantasmagoricului între elementele esențiale ale construcției epice; ele scapă, totu­și, din metafora și logica discursului poetic pentru a lăsa loc de­miurgului, arhitectului unei lumi construite, pînă acum, în circa o mie de pagini. Cele patru cărți recente se pot citi, firește, fiecare, în orizontul ei fără ca „mon semblable, mon frère“, cititorul, să aștepte vreo continuare; Urma, Laika, Luna Zadar și Zugzwang nu reprezintă un ciclu narativ în felul celor „clasice“. Stilistic și tematic, însă, provin din aceeași paradigmă; fuga spre negru a universului poeziei lui Adrian Alui Gheorghe, din volume precum Îngerul căzut, Gloria milei sau Paznicul ploii, spre o lume în care oamenii, evadați din moarte în viață, „n-au bucurii multe“, trecînd livizi unul pe lîngă celălalt, măcinați de adevăruri finale, transferîndu-și măștile într-un mod primitiv de comunicare, într-un scenariu asemănător celui din teatrul ionescian, se adună, în proză, în parabola spațiului concentraționar, temniță, azil, ospiciu, tablă de șah, o bibliotecă ermetic închisă ori gura mereu flămîndă a căpcăunului Ostap din cartea anului 2018.

Astfel, în Urma, la Aiud, 18 noiembrie 1960, „dimineața la ora cinci, fară cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor“ în lagărul comunist de acolo, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care ve­neau dinspre gardul de sîrmă ghimpată și care duceau spre pavilioa­nele deținuților: „Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudă­țenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe și varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A anali­zat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicație. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru și apoi ar fi intrat în pavilio­nul înțesat cu deținuți. Urmele erau clare și erau pe o porțiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni, dar absolut nimeni de pe lumea asta nu și-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici“. Urmele care intră în pavilioanele deținuților și nu fac și drumul invers, spre gard, trasează calea simbolică, cu sensul dus, fără întors, creînd neliniști și întrebări la care torționarii, în primul rînd, trebuie să răspundă: o evadare? un control neanunțat de la Centru, pentru a testa vigilența temnicerilor? o tentativă „capitalistă“ din partea vreunei organizații din străinătate, care se interesează de drepturile omului? o diversiune? o provocare a „burghezilor“, cîți vor fi rămas în afara sîrmei ghimpate? Apar soldați, trupele antitero ale Securității, se isterizează toți pentru că simt „bătaia de joc“, sfidarea unei „adunări de bandiți“, urmează interogatoriile crîncene cu deținuții bătuți cu ură profesională, „trecută în fișa pos­tului“. Urma lui Adrian Alui Gheorghe din acest admirabil roman e fantasma libertății și, deopotrivă, dreptul omului de a visa: în celula deținuților, cu șansa de a se întoarce pe deasupra, fără ca torționarii să știe, să vadă, să simtă.

În Laika, temnița de la Aiud este ospiciul de la Glod, un sanatoriu de boli nervoase „pentru tovarășii cu munca de ideologizare“; în istoria sanatoriului la Glod, se citește istoria României: la Glod e un țarc, iar țara e un sanato­riu de boli nervoase. Adrian Alui Gheorghe creează personaje care nu se uită, cum e Fotache, lăutarul care cîntă la chefurile organizate de tot felul de mancurți, asemeni lui Vasile Moiș Bilibău, „vînătorul de partiza­ni“ (iar din cîntecele sale se inspiră însuși Dan Deșliu, apoi, Nina Cassian: „Soră apă, frate nor,/ Hai, veniți încetișor/ La voini­cul voinicilor/ Să-i astîmpărați din dor,/ Să-i puneți miere pe ra­nă/ Iar mierea să-i spună: bea-mă!/ Roua-i spune: strînge-mă/ Și în pumn adună-mă/ Pe frunte răsfiră-mă/ Cum sînt stelele mărgele/ Pe cerul cu vinețele…!/ Iar tu, voinicule,/ Ia-mă-n pumn și strînge-mă/ Ca pe-o stea de tot amară/ Pînă trupu-o să mă doară,/ Pînă su­fletul fîntînă/ Mierea inimii adună. (…)/ Colo-n munți, pe coasta sură/ Burghezoi-s de strînsură/ Dar le vine de hac lor/ Voinicul voinicilor“), femeile care îl iubesc pe Ceaușescu, Elisabeta Burtă și Paula Cernatov (cele două au „o problemă gravă: s-au îndrăgostit de Nicolae Ceaușescu“), dar și Dora Ghivirigă care ascultă „Europa Liberă“. Mai mult încă, Adrian Alui Gheorghe creează cu ușurință situații epice, are o capacitate cu totul remarcabilă de invenție, dar, deopotrivă, de a le face credibile, încadrîndu-le perfect în pactul de verosimilitate al romanelor: în Laika și, apoi, în Luna Zadar, personajele se adună în figura omului care se tîrăște în ur­ma timpului: chiar la Revoluție, în sanatoriul de la Glod: „Condica de prezență fusese aruncată încă de ieri în focul aprins în fața balconului, alături de cîteva portrete ale dictatorului și de cîteva cărți găsite în biroul doctorului Bîlbîială, din sala de ședin­ță, plus ceva texte de la congrese, adunate din birouri. Și nici nu știa doctorul Bîlbîială dacă ar mai trebui să facă prezența la serviciu, dacă el mai era șef la unitate, dacă nu i se luaseră toate atribuțiile prin suflul exercitat de revoluție asupra societății. La vremuri noi, oameni noi, așa suna lozinca la televizor. Or, el nu mai era un om nou, dimpotrivă, i se părea că se tîrăște în urma timpului care o luase razna, i se părea că și realitatea imediată o luase razna și că se desfăcea felie cu felie de pe un miez fier­binte“.

Dacă în Luna Zadar Adrian Alui Gheorghe extinde ospiciul într-o lume-azil, „fără limite, globalizată“, cum îi spune Marius Miheț, în „prozele scurte, medii și lungi“ din Zugzwang, prozatorul explorează o lume de dincolo de parabolă și de dincoace de realismul magic. În proza Ostap, de pildă, face un salt brusc din cotidian în mitologie, în protoistoria căpcăunilor; Ostap e o (re)întrupare a acelor înfățișări din mitologie, un copil care mănîncă tot ce mișcă: mama, animalele din curte, apoi, tot ce zboară, aleargă, înoată, în pădure și în ape, lumea însăși; Ostap, ca și celelalte personaje din textele cărții, exprimă exact ceea ce se spune pe coperta a patra: „De la Facerea lumii, fiecare nume are în spate o istorie, iar fiecare ființă de pe pămînt are o rădă­cină fantastică din care se poate naște, din fantezia unui povestaș inspirat, o nouă poveste“. Rădăcina fantastică e căutată de Adrian Alui Gheorghe în toate personajele din Zugzwang; în Ph.D.Apostol Sempronian Strasse, un om fără destin, selectat, parcă, dintre oame­nii fără calități ai lui Musil, își ține numele complicat, cu rezo­nanțe vieneze, dar nu-i folosește la nimic, în Zugzwang, excentricul Eliodor Madritsch finanțează un concurs de șah cît tot orașul pe ca­re îl închide acolo, aduce, între pătratele albe și negre, și mitolo­gia, căutînd o nouă Geneză, într-o lume care „își pariase prezentul, viitorul și destinul în acest absurd joc de șah“. O distopie care se regăsește, apoi, în Iurica, unde, în prima propoziție, se spune că „viața este fantezia unui Dumnezeu nebun!“, în Otravă, unde Adrian Alui Gheorghe povestește istoria omului căruia i s-a furat numele, rămînînd fără „semnificant“ și, atunci, își alege nume biblice, Ieronim și Eva, în Adolf, numele e însăși ficțiunea tinereții fără bătrînețe (teza de doctorat a autorului, iată!), în Minciună, prozatorul explorează o lume lipsită de nume, pentru ca în Pecingine, să radiografieze, în logica universului fantastic, o lume care își vinde numele, iar în Tu Ernest să afle un nume „care ținea de foame, te hrănea“; în Zidul de hîrtie, un critic literar „rău“ e răpit și dus la un proces de reeducare de către autorii volumelor, pe care i-a demolat, criticul rău fiind închis într-o încăpere cu pereții căptușiți cu cărți proaste; în Casa vîntului, personajul moștenește o biblio­tecă imensă, un depozit compartimentat pe mai multe nivele, un labi­rint de cărți în care se scurge viața, se ascunde acolo pentru a muri sau, poate, pentru a se eterniza: femeile care vizitează biblioteca – Ruth, Antonia, femeia-funcționar, Elvira – dispar misterios, fără a lăsa vreo urmă, în cine știe care carte și, în consecință, Sebastian, protagonistul textului, își incendiază uriașa bibliotecă: „În fond, se întreabă acesta, de ce există cărțile? Ele sînt niște capcane în care te atrag cei care le scriu, ca să-ți răpească libertatea ta pentru a și-o spori pe a lor! Am ars cartea ca cum mi-aș fi eliberat mîinile și picioarele și umerii dintr-o capcană care mă fixa dureros pe zidul dur al sorții“.

Viața bate filmul, auzim adesea; ima­ginarul (re)creează viața, ne spun poezia și proza lui Adrian Alui Gheorghe.