Suspiria (2019); Regia: Luca Guadagnino; Scenariul: Dario Argento, Daria Nicolodi, David Kajganich; Cu: Chloë Grace Moretz, Dakota Johnson, Tilda Swinton, Mia Goth, Jessica Harper, Doris Hick; Genul filmului: Fantastic, Horror, Mister, Thriller; Durata: 170 minute; Produs de: Frenesy Film Company; Distribuitorul internațional: Amazon Studios.
Comparația este inevitabilă între Suspiria, horror-ul iconic al lui Dario Argento din 1977, și remake-ul lui Luca Guadagnino. Cel mai recent film al Guadagnino Call me by your name, este o idilă homoerotică, solară, cu un Humbert Humbert tânăr, elegant, elevat, bine primit și bun de privit. Trecerea spre nocturnaliile unei societăți oculte, cu gnoza ei, împachetate sofisticat-estetic plasează dyonisiacul libertin, puțin camp, într-o zonă a cruzimii și excesului. Revăzut, filmul lui Dario Argento cu decoruri flamboaiante, amestec de kitsch Art Nouveau și pop vizual, livrat dimpreună cu o muzică stridentă, menită să sporească suspansul până la delir și fandaxie rămâne prizonierul unei teatralizări proprii filmului de gen al epocii. Suspiria lui Argento era însă construit pe aliniamentul clar al tematicii horror, într-o formulă estetizată, cu o stilistică atent supravegheată, cu câteva nuanțe expresioniste, cu personaje fassbinderiene, cu ceva tarat, anchilozat, morbid, pervers. Deși păstrează nucleul narativ al filmului anterior, Suspiria lui Luca Guadagnino se ramifică adăugând câteva teme noi și mai ales propune o reflecție asupra epocii, a contextului istoric, dobândind un profil ideologic ceea ce creează inevitabil confuzie. Altfel, în loc de Art Nouveau și siclamuri – inclusiv sângele în filmul lui Argento are această culoare – avem Bauhaus, Corbusier și un roșu mai viguros.
Cum spuneam, povestea este aceeași, o tânără dansatoare Susie (Dakota Johnson) venită din Ohio, dintr-o familie de menoniți în care a jucat rolul de oaie neagră, este admisă la o școală de dans prestigioasă, Markos Dance Academy, în Berlinul anului 1977, care ascunde însă o mică societate vrăjitorească. Ne aflăm în plin Război Rece, în „toamna germană“, cum a fost numit apogeul mișcării de extremă stângă, cunoscută sub numele de Baader-Meinhof-Gruppe sau Facțiunea Armata Roșie, organizație de tip terorist, responsabilă pentru asasinate, răpiri, atentate cu bombă etc. Berlinul spectral anilor ’70, împărțit de un zid între Est și Vest, este o invizibilă tablă de șah pe care spionii din Est și Vest se confruntă. Totodată el păstrează și refulează traumele considerabile ale celui de-Al Doilea Război Mondial și în primul rând ale Holocaustului. Chiar dacă evoluează ca o poveste separată, istoria psihiatrului Josef Klemperer a cărui soție a fost deportată într-un lagăr de concentrare unde a și dispărut, trăiește cu memoria femeii iubite și a unei fericiri apuse. Această istorie devine emblematică pentru atrocități care concurează din plin ceea ce are loc în adâncul școlii de dans. Atât de important este acest episod încât regizorul alege să încheie în mod simbolic filmul cu o reflecție asupra lui, cu toate că legătura cu restul story-ului este firavă și nejustificată.
Energia pe care o degajă nou venita Susie, reverberează profund, instituind o relație specială între Madame Blanc (Tilda Swinton), autoritatea supremă în materie de coregrafie și aceasta. Constituită ca un fel de societate matriarhală cu ierarhii stricte, școala de dans își revelează secretul destul de repede printre sufluri mortifere, vise hidoase și detectivistică în cămăși de noapte într-un internat bântuit. Spre deosebire de filmul lui Dario Argento, în școală nu se află nici picior de bărbat, mai mult chiar, profesorul Klemperer este interpretat tot de Tilda Swinton pe care machiajul nu și vocea o face de nerecunoscut. De la profesoare la personal, toate angajatele sunt vrăjitoare care au supraviețuit cataclismelor istoriei și care sub camuflajul instituțional își practică riturile sacrificiale, selectându-și victimele dintre tinerele dansatoare care își fac stagiul aici, precum și prietena lui Susie, Sara (Mia Goth), preocupată de dispariția misterioasă a uneia dintre dansatoarele foarte bune, Patricia (Chloe Grace Moretz), victimă a clanului malefic. Cercetând jurnalul Patriciei, doctorul Klemperer pătrunde în dimensiunea unui rău cu rădăcini foarte adânci. Mitologia fondatoare a acestei societăți vrăjitorești trimite la civilizațiile matriahale. La originea lumii s-ar află trei „mume“, Mater Tenebrarum, Mater Lachrymarum și Mater Suspiriorum, împrumutate eseului lui Thomas de Quincey, Levana and Our Ladies of Sorrow. Deși atât de vechi, exercitând o formă de putere a dedesubturilor lumii, în mod inexplicabil, aceste Mame nu dispun decât de acest modest oficiu artistic. Aceste trei entități se fac ecoul unei feminități beligerante din vechea mitologie germanică. Spectacolul regizat de Madame Blanc se intitulează Volk, cuvânt care rezonează într-un climat ideologic afin ideologiei naționaliste germane care în forma mutantă, nazistă a fost animată de sloganul Blut und Boden (Sânge și pământ). Ei bine sângele este sugerat de vestimentația dansatoarelor, acoperite de șuvițe roșii de stofă care abia le camuflează zonele intime. Dansul performat de trupa Markos este un amestec de wagneriană punere în scenă cu experimentele avangardiste ale Pinei Bausch cu care Tilda Swindon și aduce puțin. În exercițiile pe care Susan le face în încercarea de a se desprinde de sol prin salturi cât mai elevate, aceasta își comunică atracția față de solul-podea de sub care emană insațiabila poftă a uneia dintre Mume.
Această societate feminină este minată de impenetrabile conflicte intestine, de o luptă surdă pentru putere, de pasiuni și clivaje imemoriale, ceea ce cu atâtea domnișoare „bătrâne“ e și firesc. Există o tensiune erotică care se scaldă în ambiguitate, o sexualitate telurică sublimată coregrafic, generând tensiuni și fervori. Relația dintre Madame Blanc și eleva sa, Susie, depășește cadrul strict profesional. Emulația îmbracă formele eufemizate ale unei atracții inavuabile. Rigiditatea hipnotică de cobră a coregrafei, chipul litificat în mască în care privirea se adâncește la infinit, contrastează cu încercările scurtcircuitate de a transmite afecțiune „elevelor“ ei. Asistentele, în schimb, nu se străduiesc să-și disimuleze prea mult veninul. De o parte și de alta se află mamele și pseudofiicele, în acest internat în care internele sunt consumate într-o hipnoză generalizată de forțele tenebroase din subsolul clădirii. În orice caz, pe final, dansul se mută la subsol dobândind o intensiate orgiastică, iar filmul satisface pe deplin convențiile genului horror de la care a plecat și cărora a încercat, fără succes, să le confere un plus de reflecție și demnitatea psihologică a dramei. Hibridul filmografic al lui Luca Guadagnino demonstrează riscurile ciocnirii dintre registre și convenții de gen, nicidecum imposibilitatea de a le armoniza.