M-a sunat într-o zi oarecare. Voia să vină să studieze la MTTLC. Ea fiind posesoarea unui doctorat în medicină. Modestia ei inteligentă m-a cucerit. Nu cred că masteratul era ce îi trebuie: Violeta Vlad voia să-și deschidă fereastra spre altă lume decât suferința semenilor ei.
M-am gândit mult cum puteam eu s-o ajut. Există un volumaș de nuvele de John Galsworthy aproape necunoscut. De mult voiam să-l public bilingv la Contemporary Literature Press (https://editura.mttlc.ro/). El reprezintă explicația alegerii lui Galsworthy [1867-1933] de a trece prin literatură în același timp cu autorii moderniști fără a se înregimenta în Bloomsbury Group. W. B. Yeats [1865-1939] a încercat din răsputeri să fie în tabăra lui Ezra Pound, și norocul lui a fost că nu a putut, devenind astfel unul dintre cei mai solizi poeți ai secolului XX. Era nevoie de un talent uriaș pentru un scriitor să fie modernist de valoare. Ca dovadă, numărăm moderniștii pe degete: T.S. Eliot, James Joyce, Virginia Woolf, Ezra Pound.
În volumașul A Motley [1910], Galsworthy demonstra și diagnostica Modernismul avant la lettre, de pe partea cealaltă a bariacadei. Fără nicio îndoială, Henry James [1843-1916] i-a luat-o cu mult înainte, doar că James pava drumul către modernism, în vreme ce Galsworthy ne demonstrează că oricine poate sfida tradiția povestirii, în vreme ce puțini se pot lăuda cu o arhitectură perfectă a romanului, ca el. Povestirile din A Motley spun mai mult decât un raft de teorie literară. Galsworthy a ținut cu dinții de poveste. Pentru el, nu erai romancier, dacă nu știai să te exprimi narativ. Joyce, Eliot și Woolf au fost în primul rând poeți. Primii doi au devenit, pentru studenții mei de azi, „acei scriitori complicați pe care toată lumea își dorește să-i fi citit, dar nimeni nu vrea să-i mai citească.“
Publicarea acestei cărți anume de Galsworthy va fi o pledoarie pentru lectură. Scurta nuvelă – mai degrabă schiță de personaj – pe care am ales-o acum ne arată cum nu se poate mai limpede că și Galsworthy a văzut calea spre modernism, dar și-a scuipat în sân, zicându-și the road to Hell is paved with good intentions… Într-adevăr, bunele intenții pot foarte ușor să ducă pe un autor drept în iad, dacă acesta nu știe să rămână el însuși.
Spre bucuria mea, Violeta Vlad este un traducător înnăscut, și a putut păstra toate nuanțele pledoariei lui Galsworthy. Am convingerea că întregul volum în traducerea ei va fi un succes.
Lidia Vianu
pe când mă plimbam într-o zi prin Kensington Gardens, am intrat într-un chioșc de ceai și m-am așezat pe partea opusă Răsăritului, acolo unde oamenii mondeni nu se așază niciodată.
Bătea o briză care legăna frunzele tinere și continua să le fure în rafale de pe ramurile pe jumătate goale; vrăbiile și porumbeii scotoceau prin iarbă după firimituri; scaunele maroniu deschis și măsuțele rotunde, acoperite cu marmură, cu trei picioare, având pe ele căni cu fața în jos și zaharnițe solitare, ne chemau cu un aer ușor sumbru. Erau ocupate doar câteva mese; la una ședea un copil blond și slab cu o pălărie albă enormă împreună cu o asistentă de cruce roșie micuță și veselă, și o doamnă îmbrăcată în gri, a cărei privire patetică și recunoscătoare sugera o convalescență dificilă; la alta două doamne – poate americance – cu fața smeadă, vioaie și plăcute la chip, mâncau prăjituri; la a treia, un bărbat în vârstă, gras și chel, fuma o țigară. Strigătele păunilor de peste apă se auzeau la intervale scurte, ca un strigăt al sufletului în acea zi de primăvară.
La un moment dat, pe aleea de pietriș care traversa ceainăria trecu un tânăr; era îmbrăcat într-o redingotă la modă, cu joben lucios și ghete de lac, și în mână legăna un baston. Fața lui era proaspătă și îmbujorată; avea o mustață neagră, răsucită, și ochi strălucitori, îndrăzneți. Mergea ca un atlet, cu mușchii picioarelor antrenați; și afișa o nonșalanță studiată. Dar sub masca de aroganță i-am detectat anxietatea, așteptarea, sfidarea. Apoi trecu din nou, evident căutând pe cineva, și l-am pierdut din vedere.
Se întoarse la un moment dat și acum era însoțit de EA. Drăgălașă, purtând un voal sub care se vedea o față ca o floare, arunca priviri grăbite peste tot în jur, cu un aer de prefăcută naturalețe, ca și cum nu făcea nimic nelalocul lui. Și totuși, sub toate acestea, se vedea un amestec subtil de sentimente: încerca să mascheze o situație neplăcută față de poziția ei, o bucurie vinovată, dorința de a nu fi surprinsă. Iar el? – ce schimbare! Ochii lui nu mai erau îndrăzneți și încurcați, erau plini de o umilă încântare, de respect și venerație; alura de animal nonșalant dispăruse cu totul.
Își aleseră o masă nu departe de a mea – care se pare că avea o poziție strategică – îi ținu ei scaunul, după care se așeză și el. Nu puteam să aud ce vorbesc, puteam doar să-i urmăresc, și am știut, ca și cum mi-ar fi spus chiar ei, că aceasta era prima lor întâlnire pe furiș. Acea primă întâlnire care nu trebuie văzută de nimeni, sau mai degrabă prima întâlnire pe care amândoi o voiau fără martori – ceea ce e cu totul altceva. În mintea lor, trecuseră peste limita nemarcată a convențiilor sociale. Era un moment care se pregătea probabil de câteva luni, acel moment special care vine doar o dată în orice poveste de dragoste, și care face suportabilă toată amărăciunea care-i urmează.
Se putea citi totul în ochii lor: ochii ei se uitau neliniștiți împrejur, și brusc se uitau în ai lui, ochii lui încercau să pară calmi și să exprime devotament nesfârșit. Psihologic vorbind, era ușor amuzant să observi diferențele dintre ei. În mijlocul acestui moment de bucurie furată, ea era cu ochii la lumea din jur, parcă cerându-i părerea, așteptând să audă că greșește, în timp ce el părea că duce doar o luptă cu el însuși, încercând să nu-și piardă stima de sine devenind ridicol. Acum, când se uita în ochii ei, părerea lumii nu mai conta deloc.
„Naiba s-o ia de lume!“ își spunea el în timp ce ea, care privea gura lumii ca o pisică privind un câine agresiv, știa că nu de ridicol avea a se teme – ridicolă nu putea să fie. Când privirile li se întâlniră și nu-și mai putură lua ochii unul de la celălalt, oricine îi privea ar fi simțit o durere în inimă, ca strigătul păunilor sau ca aerul de primăvară peste sicomori.
Și am început să mă întreb. Viața iubirii lor, ca un pom înflorit, cu toate devenirile ei, cu bucuriile și degradarea inevitabilă, începuse înainte să-i fi întâlnit eu. Erau ei oamenii aceia excepționali care contrazic așteptările și de fapt întăresc regula? Nu, nu erau!
Erau exact perechea de îndrăgostiți, bărbat și femeie, tineri, cinstiți și plini de viață, cu primăvara în sânge – ca somonii proaspăt ieșiți din apele mării, și care cu siguranță se vor întoarce în ea când le va veni vremea. Pentru cuplul acesta cu capetele împreunate, preceptele și profețiile morale aveau să aibă la fel de puțin efect ca lapovița atunci când primăvara și-a intrat în drepturi.
M-am gândit la ce urmează – pentru el, ore întregi de așteptare, cu sufletul la gură, torturat de întrebarea dacă ea va veni sau nu. Pentru ea, ore de îndoială – Oare chiar mă iubește? Nu e cu putință să mă iubească!
Întâlnirile furate, a căror încântare dispărea aproape imediat ce începeau, odată cu gândul despărțirii, apoi despărțirile – ochii lăsați în urmă, imensul gol din inimi, începutul unei alte așteptări. Pentru ea, chinurile și încântarea ascunsă a Corespondenței, o singură scrisoare cu care fusese de acord, pentru siguranță, scuzele inventate pentru a ieși din casă, pentru a ține secretul, pentru căutarea singurătății. Iar pentru el, trecerile prin fața casei ei la lăsarea întunericului, cercetând luminile pentru a ști ce se întâmplă înăuntru – transpirațiile reci, intensitatea geloziei și a spaimei; ore întregi de mers pe jos pentru a scăpa de această intensitate și dorința care îl ținea treaz în noapte.
Și apoi ora, inevitabila oră furată la marginea râului, sau la adăpostul unei păduri; și fața ei pe drumul înapoi, și oferta lui de a se sinucide pentru a o scăpa de prezența lui; și promisiunea smulsă cu greu de a o mai întâlni o dată. Și apoi încă o dată, un număr nesfârșit de întâlniri. Plăcerile încrâncenate, neputința totală – și, ca un acompaniament, subterfugiile fără sfârșit. Și apoi – scăderea în intensitate, lentă, treptată – începutul scuzelor, curgerea încurcată a justificărilor, logica solemnă a scuzelor pe care ți le găsești, defectele pe care le descoperi în celălalt, proteste și jurăminte umilitoare, și în sfârșit ziua când ea nu mai vine, sau el nu mai vine. Și apoi încep scrisorile, o bruscă re-apropiere, un și mai brusc sfârșit.
Mi-au venit toate astea în minte ca și cum le vedeam la un cinematograf; dar i-am văzut cum se prind de mână pe sub masă, și profețiile sumbre de viitor au pălit. Ce însemnau înțelepciunea, cunoașterea și toate celelalte, față de această scurtă mângâiere!
I-am lăsat acolo, m-am ridicat și am plecat printre castani, urmărit de strigătul păunilor.
Traducere de Violeta Vlad