Frica

Teatrul „Bulandra“, sala „Toma Caragiu“: „Coriolanus” de William Shakespeare. Traducerea: Horia Gârbea și George Volceanov. Adaptare scenică: Alexandru Darie. Regia: Alexandru Darie. Decor: arh. Octavian Neculai. Costume: Lia Manțoc. Muzica originală și sound design: Cristian Lolea. Lighting design: Alexandru Darie. Mișcare și lupte scenice: Ionuț Deliu. Din distribuție: Șerban Pavlu, Radu Amzulescu, Camelia Maxim, Ionel Mihăilescu, Gheorghe Ifrim, Ioana Macaria, Romeo Pop, Constantin Dogioiu, Dan Bădărău, Antoaneta Cojocaru, Simona Pop, Elias Ferkin.

Șerban Pavlu – Coriolanus. Fotografie de Mihaela Marin

Ne întrebăm adesea ce este cu noi. Ce se întîmplă, cît de drăcos poate să fie răul și cît de cumplit îl supune pe om. Minciuna, nedreptatea, hoția, crimele și, deloc în ultimul rînd, manipularea. Poate una dintre cele mai perverse arme ale răului. Privind în jur, în stînga sau în dreapta, în istoria recentă sau în cea clasică, pare că nu ar fi nimic nou sub soare. Binele și democrația se află mereu pe cîmpul de bătălie. Și nu foarte des cîștigă, indiferent cît de luminați sînt cei care se luptă pentru și în numele principiilor. Victoriile pe durate poate mai scurte țin strict de șansa unui moment. Iar acela, de regulă, înseamnă un om, o perioadă, o conjunctură. Despre democrație, politică, manipulare sau ticăloșie se discută și s-a discutat. S-a scris și se scrie remarcabil. De trăit în vremuri tulburi nu a fost niciodată simplu. Frica, însă, a stat vîrîtă în creierul omului. Constant. Ca un blestem. De secole, oamenilor le este frică. De ei, de propriile lașități. Le este frică să nu piardă propriul confort, cît de mic, privilegiile, mari sau mici. Ceea ce i-ar așeza „deasupra“ celorlalți și i-ar face, nu-i așa, altfel. Instrumentele democrației se învață greu. Bazele se pun cu răbdare și cu dorință. Temeinic. Crearea unui sistem într-o societate este, poate, cea mai sublimă construcție cu putință. Iar absența sistemului, cel mai mare blestem. Anarhia este mai la îndemînă, deși devastatoare. Demnitatea, o virtute. Zbuciumul omenesc este o întreagă sfîșiere între calea cea dreaptă și scurtătură. Între a fi vertical sau a te tîrî. Esență și aparență. Iluzie și deziluzie.

Regizorul Alexandru Darie s-a întors, odată cu ultimul său spectacol, la textul preocupat de toate acestea. Dar și de piesa care zvîrcolește acut problematica lui „atunci“ și „acum“. Un joc de oglinzi în care lumea oglindită nu iese bine. Coriolanus este spectacolul care te aruncă, fără menajamente, în imediat. Dincolo de timpul ales de Shakespeare, de romani și de volsci, observi interiorul unui mecanism stricat, crud și urît. Acesta este pus sub lupă de regizor și de echipa lui de creatori. Piesa amplă și monumetală a lui Shakespeare este un spectacol care te atinge acut. Care te incomodează pentru că intrigă și neliniștește. Pentru că sînt războaie și fronturi deschise peste tot în lume. Ca și pe scenă. Pentru că sărăcia, dezorientarea, minciuna și manipularea distorsonează gîndirea, viețile. De fapt, Coriolanus este un eseu teatral despre mîndrie, putere, minciună, rătăcire, sînge și moarte. „Mephisto“, „Anatomie. Titus. Căderea Romei“, „Iulius Caesar“, „1794“ sînt montările lui Alexandru Darie tot de la Teatrul „Bulandra“ care au analizat forme ale puterii exacerbate și distrugătoare, tipologii ale dictaturii, manevrarea perversă a maselor, sintaxa măririi și decăderii. Spectacole puternice și viscerale. Așa este și Coriolanus. O confesiune a unui artist atins de vremuri urîte. De demagogie, pe de o parte, și de neputință, pe de altă parte. Piața publică, arena au devenit spații simbol pentru regizor și scenografii cu care a lucrat, Maria Miu și, în ultimul timp, Octavian Neculai. Dezbaterile sau protestele au loc la vedere. Declamațiile și vorbăria găunoasă se țin în gura mare. Decorul de la Bulandra al arhitectului Octavian Neculai, sala „Toma Caragiu“, modifică complet locul cu care un spectator este obișnuit. Pășești pe nisip, într-o arenă, într-un fel de amfiteatru mic și apăsător. Furtuna lui Beethoven din Uvertura la „Coriolan“ e prezentă în capul meu. Îi privesc pe spectatori cum intră mirați. Tăcerea se așază și ea. Încet-încet. Tăcerea este prologul unei tragedii scrisă de Shakespeare și imaginată de Darie care mă aruncă în vîltoarea timpului meu. Fără ca regizorul să modifice un cuvînt. Fără să dorească o modernizare forțată. Pasaje întregi sună ca și cum ar fi publicate azi. Aici, în Venezuela, pe un cîmp de război de oriunde. Teroarea este starea în care trăim. Mici și cu frica în sîn. Cuvîntul nu mai este suspendat în istoria romană. Este cel care învîrte pe degete prezentul meu. Și doare al naibii de tare.

în acest eseu despre manipulare și vanitate, cei doi poli se confruntă. Mulțimea revoltată și Caius Marcius. Undeva între ei, Menenius, bătrînul înțelept, cel ce știe să vorbească maselor pe limba lor, și, în egală măsură, celui ce va deveni Coriolanus. Așa cum l-a gîndit Alexandru Darie pe Menenius și așa cum Radu Amzulescu îl joacă, personajul este cu mult mai complex, mai consistent, un fel de conștiință omniprezentă, neputincios motor și, parcă, paradoxal, mai dominator. Aproape patru ore, actorul stă într-un cărucior. De acolo, cu o forță extraordinară, cu o carismă a inteligenței, a abilităților diplomației, rostește fiecare discurs, fiecare replică extrem de marcant, este prezent și cînd nu are acțiune propriu-zisă, urmărește și controlează fiecare moment care îl implică direct sau nu. Gradează tensiunea și dramatismul confruntărilor. Cred că rolul pe care îl face Radu Amzulescu îi dă lui Menenius o greutate mult mai mare, un miez pe care nu l-am citit, o dimensiune mult mai amplă în raport cu oamenii cetății, dar și cu Marcius Coriolanus. Este un fel de dublu al lui, dar unul echilibrat, un mînuitor de stări și fraze, un tip lucid, în contrast cu visceralul și orgoliosul său prieten. Luciditatea lui aspră se opune categoric exaltărilor protagonistului. Raționalul, iraționalului. Iar Șerban Pavlu este acel Coriolanus care marchează, în ceea ce mă privește, riguros scindarea interioară a eroului său. Distanța și disprețul față de vocea străzii, felul în care cedează rugăminților inflamate ale mamei sale, Volumnia, de a gusta voluptatea puterii, în ciuda faptului că nu simte să facă asta, șirul de lingușeli față de tribunii poporului, față de Aufidius, fiecare treaptă pe care o urcă pe scara autorității îl îndepărtează de sine. Deruta, suferința, îndoiala sînt stări pe care Șerban Pavlu le analizează în acest Coriolanus, dincolo de știuta mîndrie și de ucigătoarea vanitate. Aș spune că punctele slabe ale personajului sînt punctele tari ale interpretării. Teama, tînguirea, distanța pe care trebuie să o ia față de propriile tăieturi în linii aspre, dure. Căutarea lui și a regizorului au pus în lumină slăbiciunile lui Coriolanus, labilitatea lui, vulnerabilitatea unui „personaj“ care trebuie să-și joace o altă identitate, nu foarte aproape structurii lui. Care trebuie să cînte după muzicile celorlalte voci care contează în ascensiunea la care se înhamă. Un tip dur care suferă și care declanșează urgia și moartea asupra comunității sale. Care invocă la un moment dat morala și care aduce doliul în arenă, ca luptele de gladiatori cîndva. Care face un spectacol din slăbiciune și mîndrie.

Din analiza regizorului Alexandru Darie pe textul lui Shakespeare ieșim șifonați. Romani, volsci-senatori, patricieni, edili, ostași, cetățeni. Ei și Noi. Cei de azi, tăvăliți de mascarada unui timp fără morală. Asistăm la propria cădere. Sau ne opunem. Unii. Cumva în zadar, parcă. Ne anulăm orice urmă de lumină. Iar și iar. Scenarii care se repetă. Imagini. „Coriolanus“ adîncește rana. Un artist se mărturisește… Pledoaria estetică, teatrală și umană a lui Darie este pentru a reflecta. Soluțiile vin cînd dezgolești orice veșmînt al minciunii și al minciunii de sine. Cînd privești adevărul. Cînd indiferenței îi ia locul implicarea constructivă. Fără frică. Fără orgolii. Luminile schimbă în acest spectacol registrele, spațiile, dinamica tensiunii, o poetică a disperării pune stăpînire pe tot. Actori și spectatori. Muzica originală a lui Cristian Lolea amplifică vuietul crimelor, al războaielor, al strigătelor mulțimii, al durerilor de orice fel. Al pierderilor de orice fel… Trupul lui Caius Marcius Coriolanus este scos afară prin fața ochilor noștri. „Acest Marcius s-a făcut din om balaur, i-au crescut aripi, și acum este mai mult decît o ființă tîrîtoare“, spune Menenius. Marș funebru. Nisipul din arenă este tăvălit de trecut și de prezent.