Camil Petrescu poetul

Anul trecut, în 2017, când s-au împlinit 60 de ani de la moartea scriitorului Camil Petrescu, universitarul din Baia Mare, Gheorghe Glodeanu, născut chiar în anul morții scriitoruui, i-a consacrat un frumos volum restitutiv cuprinzând poezia acestuia. E un domeniu neglijat de marea majoritate a criticilor și comentatorilor literari, deoarece proza lui Camil surclasează de departe poezia, obligînd-o la o discretă retragere. În domeniul romanului, se știe, Camil a fost un descoperitor de formule noi romanești, între care textualitatea și modernitatea stilului de tip autobiografic, autoscopic și autentificativ se ridică la înalte cote valorice. Gh.Glodeanu, cronicarul cunoscutei reviste de la Baia Mare, „Nord literar“, i-a dedicat scriitorului de care vorbim pagini de adâncă analiză în volumele sale despre Poetica romanului românesc. Cu acea ocazie, a stăruit mai îndelung asupra întregii sale creații, punând-o sub semnul autenticității și a unei „noi structuri“, căutate, evident, și în poezie, cea dintâi dragoste a scriitorului. Așa cum o cunoaștem din notele lui zilnice, poetul a scris versuri încă din liceu, pe care le-a scos cu timiditate la lumină doar în anii Primului Război Mondial, când a trimis câteva din aceste creații la „Capitala“ lui Ion Th.Florescu. Interesant e apoi faptul că tot cu versuri s-a prezentat și la cenaclul lui E.Lovinescu, având cu acesta mai multe discuții pe marginea stilisticii adoptate, pe care le-a făcut cunoscute în textul ales ca prefață la volum Început de toamnă pe Cumpătul…, mentorul său insistând să se ralieze direcției care căuta vagul și inefabilul, inexprimabilul. Dar opinia tânărului era cu totul alta, el pipăind cu antene sensibile toate punctele nevralgice ale unei realități pe cât de noi (experiența războiului), pe atât de prozaice, redusă la o realitate strict determinată de tranșee, alarmă, marșuri, popasuri, reculegeri, pregătiri de întâlnire cu inamicul. Această realitate hiper-condensată se infiltrează adânc în spațiul trăirilor sale, dependența de lucrurile și apăsările unei geografii concrete, cu sumbre ame­nințări de moarte și de extincție acaparând întreg orizontul material și subiectiv al trăirilor existențiale. Ciclul morții, cu tragismul și prozaismul său apăsat va fi mai târziu contrabalansat de experiența unui erotism delicat, strâns în tușele unor compuneri sentimentalizate, acoperite de crusta unor vagi înfiorări hieratice. E o experiență câștigată imediat după Marea Unire, când a încercat și meseria de gazetar, prin câteva orășele bănățene, Lugoj și Timișoara, și când iubirea pură și suavă ia locul spaimei și nopților asasinate de o continuă amenințare, și când irumpe în viața sa silueta fragilă a adolescentei Kicikem, pentru care scrie un caiet de versuri de dragoste, de o sensibilitate aparte. Cu versuri va și debuta editorial, prin volumul Versuri, Ideea. Ciclul morții, apare la Editura Cultura Națională în 1923. Întreg periplul său liric este refăcut, pagină cu pagină, de noul său editor Gh. Glodeanu, care își înzestrează ediția și cu o justificată prefață. În concepția lui, opera poetică a lui Camil merită a fi cunoscută de noile generații de cititori și, ca atare, a desprins din seria de Opere din 1973 , realizată de Al.Rosetti și Liviu Călin, întreaga prestație lirică a scriitorului.

Cele trei cicluri ale sale par scrise de mîini diferite, întrucât și registrele poetice abordate sunt de fiecare dată supuse unor noi determinări. Ciclul morții dezvăluie lumea contorsionată a accidentalului, a stărilor angoasante de așteptare a implacabilului. Predomină peste tot mișcarea, acțiunea, răscolirea subconștientului, scormonirea în intimitatea implacabilului. Eul liric cunoaște metamorfozări subite, mergând de la prozaicile cine cu pesmeți și ceai, la încrâncenarea febrilă a iminenței atacului, a marșurilor grele și nesfârșite, a popasurilor recuperatoare în care solidaritatea colegială, mila, compasiunea, coșmarurile, stările de nesomn alternează cu divagații mărunte și reîntoarceri în trecut, ca forme de evadare din prezentul apăsător. Nu e vorba aici de o poezie de sugestie, ci de una de notație, în care evaluarea faptelor și evenimentelor trăite sunt puse în strânsă legătură cu fenomenologia realului, așa cum o și teoretizează: „eu nu gîndesc poezia fără puncte de contact cu realul“, ci una care „pornește de la real, ca de la un prag“ fiind „numai o depășire a realului“,pe care îl ordonează și-l subsumează unor axe de simetrie precise. Râcâind cu unghia ambalajul dăm peste corpul descărnat de simboluri, al materiei celei mai prozaice, amorfă, respectiv al unei „gâdiri veșted conservatoare“. Vom găsi astfel pământul transpus în hărți, pădurile în ierbar, bibliotecile în opuscule misterioase, imagini care se organizează în fascicole de semnificații, dincolo de care transpare ideea: „De dincolo de lucruri am văzut ideea,/Cum vezi, când se despică norii grei/ Și negri/ Zigzagul de argint al fulgerului viu.“ (Ideea). Drumul morții, Repausul, Patrula, Cadavrul etc. lasă în urmă o lume de pericole, de amenințări, de spaime, de sentimente contradictorii, de incertitudini. Lumea aceasta friabilă, ca domeniu al insecurității devine încet-încet o lume a sentimentelor palpabile, o oază de senin și de intimitate casnică, așa cum se desprinde ea din Un luminiș pentru Kicsikem unde regăsim acea notă de sentimentalitate caldă ca în romanul Patul lui Procust. E o poezie de nuanțe, de reîntoarcere spre străfundurile trăirilor diafane, supuse unui bucolism grațios și sugestiv. Ciclul acesta posedă acele calități de expresivitate pe care le regăsim ulterior și în eseistica sa și care se hrănesc din straturile adânci ale unui barochism stimulativ. Următorul popas liric demonstrează trecerea tot mai accentuată spre ermetism, spre exprimarea incifrată, cel de al treilea ciclu poetic, intitulat Transcedentalia, regrupează sub semnul acelui semnal orgolios al dialogului cu eternul și indeterminatul, semnificațiile extrase dintr-o experiență de gânditor și căutător de metafore netocite. Acest ciclu se resimte de pe urma influenței liricii lui Ion Barbu, a cărui tutelă se simte în organizarea intimă a imaginarului. Descoperim aici chiar și prezența simbolic-mitologică a melcului, dar și curajul de a părăsi lirica denominației pentru o lirică a incifrării. Iată o probă: „Aruncă o frânghie fechirul în văzduh,/ și ea rămâne dreaptă, dorințelor o scară./ Aruncă înainte a gândului săgeată/și împietrește-i urma în lucrul ce rămâne“ (Aspecte).

ediția de față are meritul de a recupera și versurile din subsolul romanului Patul lui Procust, cele atribuite lui Ladima, și care, ar fi trebuit poate analizate în raport cu momentele din roman pe care le anunță ca niște bătăi de gong. Apoi, ediția include și jocul liric intitulat Papuciada, scris probabil tot la sugestia unor lecturi barbiene, dar în orice caz un experiment liric ieșit din comun, care, sub semnul și consemnul unei opere pentru cei mici, repune în discuție teme majore de viață. Păcat că această devălmășie lirică nu și-a dobândit încă un comentator pe măsură.

Aș dori să adâncesc cu acest prilej importanța experienței războiului în scrisul camilpetrescian. Nu știu dacă editorii săi au descoperit semnificația unor reportaje de front ale scriitorului, pe care el le-a publicat în 1919 în revista „Ilustrațiunea armatei“, publicație literară apărută sub patronajul generalului Zaharia Constantin, revistă în care tânărul locotenent a publicat două texte de o importanță deosebită. Primul e intituat Colonelul Băltărețu și încearcă conturarea unui portret de combatant, cu incipitul fixat pe Prima noapte de mobilizare, și descrierea unor stări precipitate, iar cel de al doilea text intitulat O recunoaștere ofensivă din nr. 11 al revistei, trădând atenția dată de el scrisului autentic, direct, persuasiv. Cele două texte dovedesc intenția scriitorului de a a se dedica aprofundării acestei experiențe pe care o va fructifica în cele două romane ulterioare care îi vor aduce și recunoașterea critică. Bibliografia camilpetresciană nu înregistrează cele două texte apărute aici, pe care o viitoare ediție din scrisul lui Camil Petrescu va trebui să le recupereze în mod neîdoios. E drept că cel de al doilea text a fost repus în circuitul literar de o ediție mai nouă, Însemnări de război, ediție realizată de Ileana Manole (Ed. Militară, 1980), dar reproducerea textului s-a făcut după revista „Banatul“ ( nr. 38-41 din iulie 1919), revistă pe care scriitorul a redactat-o la Timișoara, și unde el a găsit de cuviință să-și reia textul din revista „Ilustrațiunea armatei“. Cert e că revista semnalată de noi nu a fost bibliografiată până acum de niciun cercetător al operei camilpetreciene, iar schița Colonelul Băltărețu, nu a fost semnalată.