Florina Ilis și „cântarea vrăjită“

Florina Ilis taie – cu experiența vieții sale, cu cercetări de documente, cu stârniri de confesiuni, dar și cu talentul său nativ – secțiuni adânci într-o istorie seculară până la straturi în care sedimentele au fost deja catalogate și, tocmai de aceea, suportă bogate intervenții ale imaginației. Umbrele trecutului se apropie așteptând tălmăciri: „să le readuc la viață și, scoțându-le din amorțeala trecutului, să confer acelor îndepărtate lucruri o nouă înfățișare, cumva inefabilă și, cu ajutorul cuvântului potrivit, adevărată, de neuitat“; „Voi spune așadar adevărul, atât cât îl știu, adăugând restul, nu ca să falsific, ci ca să pun mai bine în valoare întregul“. Vorbeam altă dată despre paleoplastica romanescă, despre felul în care romanul în sens larg istoric (căci reconstituind perioade lungi de timp – în acest caz, o sută de ani) apelează la gesticulații detectivistice. Ficțiunea, ca interpretare liberă și imaginativă/imaginantă de semne, alătură personaje reale filtrate prin imaginație, altele imaginare, dar care nu contrazic datele extrase din documente, verificabile, și altele avansate ca variante valabile ale realului („Mi-am imaginat următorul dialog“) căci fixate sub lupa măritoare a descrierii (instrument esențial al cunoașterii, secondat de comparație). Neputând eluda cu totul enciclopedia personală a scriitorului, dar nici zestrea de adevăruri consacrate în timp a unei comunități, orice roman e o docu-ficțiune. Deși numele e oarecum nou, realitatea sa a existat întotdeauna. Nouă este maniera în care autorul atrage atenția asupra acestui amestec din care e alcătuită chiar Istoria omenirii. Adevărul „istoric“ nu poate fi aflat – atât cât poate fi aflat și în măsura în care acceptăm că există un adevăr – decât prin coroborarea feluritelor depoziții. Pe tigva adevărului larg acceptat se adaugă în straturi abile carnea poveștii. În Cartea numerilor, există nenumărate adevăruri personale, „sentimentul adevărat pe care îl are fiecare în icoana amintirii“, dar și un hățiș de ne-adevăruri, voite ori nu – „Doamne, câte minciuni mai sunt pe lumea asta!“.

Tăietura netă și oarbă a evenimentului istoric – război, colectivizare, postcomunism – este umanizată prin știința reconstituirii. Marea Poveste este rezumată așa cum se răsfrânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată), iar readucerea secvenței temporale în atenția cititorilor de azi se asigură prin descrierea, sub privirea ațintită a imaginației, a bogăției de miresme, gusturi, gesturi, costumații, cutume, „mărunțișuri“ cu tâlc ale oamenilor acelei epoci. Date controlabile documentar sunt utilizate drept urzeală pentru textura fictivă/ficționată pentru a decupa destine individuale, dar cu bătaie general-umană.

Cartea numerilor e despre datoria de a rememora și restaura „propriile noastre rădăcini pentru a supraviețui și a transmite urmașilor povestea trecutului“, căci pierderea ei pune în primejdie viitorul. Despre memorie ca „poveste prin care o comunitate poate fi ținută împreună chiar și în fața nenorocirilor istoriei“. Și fiindcă trecutul e ca „un text greu descifrabil căruia te străduiești să-i dai un sens, să afli ce a vrut să spună autorul anonim, Timpul“, lectura se va petrece pe față, amănunțind toate piedicile ivite și depășite. Remarcam altă dată ochiul exersat să vadă dincolo de aparențe, dar mai ales forța, calitatea esențială a Florinei Ilis. E o prozatoare puternică, în stare să stăpânească vastele lumi stârnite scriptural, să tragă infinite sfori romanești, să lase să se vadă ici-colo urzeala, dar să păstreze tot farmecul indicibil al ficțiunii de bună calitate. Toate intervențiile la vedere ale autoarei nu sunt nicio clipă artificii formale menite să proclame o modernitate îndoielnică a construcției sale, ci meditații profunde asupra scrisului, asupra rostului ficțiunii, asupra limitelor sale, dar și asupra libertăților sale primejdioase.

În carte nu e vorba despre părinți, bunici și străbunici, nume care ar sugera orizontalități oarecum paralele, ci despre verticalitatea vastă, misterioasă a împletirilor, a șirurilor, a atingerilor de straturi onto- și etnologice. E vorba, îngânată ca un refren, ca o cântare vrăjită, despre mama mamei mamei mele, despre mama tatălui mamei mele, despre tatăl tatălui tatălui meu, așadar despre o spirală suitoare care merită dezvelită, scoasă la iveală ca blazon și garanție a apartenenței. Excelentă ilustrația copertei, căci sugerează dintru început sensuri multiple, de la cunoaștere și stabilitate, la diversitatea frunzatică a prezentului care își datorează existența rădăcinilor, straturilor succesive de ziditori ai unui neam. De spus imediat că succesiunea generațiilor e reconstituită în adevărul ei amestecat de alb și negru, de griuri, nici un personaj nu e privilegiat anume. Formula apare și când neamul e de ocărât: „Mama mamii lor și-a cui i-o făcut! sudui țăranul, scrâșnind din dinți“ când i se iau la colectiv boii cei frumoși, „cu picioare albe ca omătul. Strălucitori ca soarele. Și coarne tari ca fildeșul“. Detaliile se cântă ca-ntr-un tulburător verset al identității amenințate. Măruntele tresăriri ale clipei sunt înregistrate cu aparate de mărit. Mlădierea frazei e remarcabilă. Între existențele mobilizate de autoare să-i populeze ficțiunea se întâmplă tot mai multe atingeri, tot mai neașteptate interferențe.

În romanele Florinei Ilis pot evidenția un proiect arhitectural solid, egal cu sine indiferent de noua costumație la care recurge, cu mize mereu majore și cu transpuneri în cuvânt mereu remarcabile. Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei, Cruciada copiilor, Cinci nori colorați pe cerul de răsărit, Viețile paralele, acum Cartea numerilor probează nu doar un talent remarcabil, ci și o conștiință de sine extrem de lucidă și nicidecum dispusă la amăgiri. În scrisul Florinei Ilis e vorba – repet, reluând secvențe din eseul ei despre Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk – despre oscilația bogată și atent supravegheată între „o viziune rațională a lumii, construită pe o dominantă fundamental logică“, lipsită de memorie afectivă și întemeiată pe memoria trează, și una „complet lipsită de rațiune, a cărei dominantă se bazează înainte de toate pe narațiune, pe o poveste în Țara Minunilor“ care, pentru a funcționa, „trebuie să fie crezută și asumată.“ În același eseu se vorbește și despre însemnătatea perspectivei, izvor al adevărurilor mereu parțiale, și despre efortul necesar pentru a identifica rezultanta unor „mișcări“ (aparent) divergente. Jocul de oglinzi al numirilor/privirilor – succesive în text și simultane în viață – e decodat cu aplecări camilpetresciene. Cea mai haotică textură umană conține un desen ascuns care așteaptă să fie descoperit și, eventual, asumat. Perspectiva se obține din jocul ocheanului, mereu „întors“, fie prinzând în cadru un detaliu, fie lărgind neașteptat perspectiva, panoramând cu o extraordinară capacitate de cuprindere. Realitatea – spunea Florina Ilis într-un interviu – funcționează „în ritmul aproape imposibil de descris al unor procese concomitente și imprevizibile care au loc și care determină, uneori arbitrar și echivoc, firul evenimentelor“. În fiecare pagină, detalii «vizualizabile» introduc atmosfera, manevrate fiind cu abilități de regizor-dramaturg (F.I. este și autoarea unui excelent volum de teatru, Lecția de aritmetică!), cu instrumentar pictural și cinematografic. Iată secvența dansului Anei simultană cu arestarea lui Gherasim: „Apoi, totul se opri și, când muzica încetă, mamei i se păru că brațele vânjoase ale vântului ce-o purtaseră până atunci în înălțimi uluitoare o abandonară brusc, făcând-o să aterizeze în mijlocul unui cuibar aglomerat, de a cărui larmă nu fusese conștientă pe timpul jocului. Puțin amețită, ca la risipirea unei vrăji, se uită în jur, încercând parcă să înțeleagă unde se află […] Când ritmul jocului se înteți, Anei, iubind mai presus de orice beția zborului și a plutirii, i se păru că toată carnea de pe trup se topește lent, transformându-se fie într-un fulg, fie într-o pasăre. Era senzația spre care năzuia cel mai mult, dar și de care-i era cel mai frică, fiindcă știa că, tocmai în momentul în care pasărea fericită își înălța aripile să zboare liberă, ceva, ca un fir de sfoară, nevăzut, o trăgea puternic înapoi, aproape făcând-o să-și piardă cunoștința […] … în acel moment ușile de sticlă ale sălii se dădură cu putere la o parte și-un flăcău năvăli înăuntru trâmbițând: – l-au ridicat pe baciu Gherasim! E la Sfatul Popular! Oprindu-se muzica, zborul Anei se curmă brusc. Avu senzația că picase din înălțimi, cu mare viteză, ca fazanii intrați în bătaia puștii bunicului Varava“.

Adevărul se poate pierde printre mai multele lecturi posibile. Istoria e rumoare de voci răsunând în întuneric, succesiune de conexiuni și rupturi, buluceală de povești vechi și noi suprapuse, a-simfonie de ecouri și zvonuri stranii sau de, cum ar zice Julian Barnes, „confabulații“. Cartea numerilor e un recensământ, ca în numerii lui Moise (romanele Florinei Ilis se raportează mereu, simbolic și orgolios, la o mare carte ori întâmplare a omenirii). Neamurile își numără oamenii și o fac prin două voci ale prezentului – naratoarea oarecum discretă și tânărul prozator, ambii căutători de adevăruri, scormonitori de istorii, încercând să spargă și tradiționala discreție a părinților în fața copiilor –, dar și prin voci provocate să-și spună ele însele povestea ori să delege naratorul s-o facă în numele lor. Vezi secvențele recuperate de pruncul ascultând cuvintele oamenilor mari înainte să știe că sunt cuvinte și fiind în stare să le dezlege înțelesurile grație, aș zice, mentalezei auctoriale (un soi de „limbă“ încrustată în creierul uman – lingua mentalis – printr-o dispoziție genetică). Excelentă confesiunea prozatoarei, rostită într-o tonalitate de verset: „Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strâmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcând din nimic și câteva metafore mai mult și, sporind cu toate câte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.“