Obsedați, cum suntem, de impresiile altora asupra noastră, am editat și comentat in extenso relațiile de călătorie ale străinilor în Țările Române. Chiar și pe cele ale unor autori anonimi, aflați în trecere întâmplătoare pe la nord de Dunăre, și care au lăsat impresii irelevante, fie și numai ca observație de suprafață a realității românești.
De mai puțină atenție s-au bucurat călătoriile românilor peste hotare, în pofida evidenței că asemenea călătorii – ale catolicilor ardeleni la Roma, a lui Dinicu Golescu în Europa Centrală – au avut o covârșitoare influență asupra istoriei și culturii noastre.
Mircea Anghelescu și-a propus să acopere măcar parțial, printr-o ediție cuprinzătoare, această lacună și să ne ofere un tablou sinoptic al călătoriilor scripturale prin care românii, în secolul al XIX-lea, au început să redescopere Europa și, ulterior, lumea. Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea interesează, astfel, deopotrivă istoria literară (căci atestă extensia unei specii, anume, relațiile de călătorie) și istoria civilizației române moderne (căci, de la începutul și până la finele secolului al XIX-lea, se joacă partida modernizării spațiului românesc). Călătoriile prefațează, la început, această modernizare, apoi o întrețin cu exemple de succes, pentru a deveni, la finalul secolului, un produs al ei. E un itinerar care dublează și, într-un anume sens, explică evoluția societății românești și a statului nostru, într-un secol al XIX-lea decisiv pentru existența României.
Antologia alcătuită de Mircea Anghelescu operează, cu multă finețe (decurgând din cunoașterea aprofundată a secolului al XIX-lea), o pendulare între scrierile de călătorie extra muros și cele intra muros. Căci numai comparația între stările de lucruri de acasă și cele de dincolo de frontiere poate da naștere unei observații semnificative, scoțând memorialul de călătorie de sub influența ghidului Baedeker și transformându-l într-un martor insolit al unui moment istoric.
Sunt românii o națiune de călători? Părerile sunt împărțite. Pe de-o parte, există în limba română peste 40 de verbe și locuțiuni verbale sinonime cu „a pleca”. Pe de alta, românii nu au dat, cu mici excepții (un Emil Racoviță, un Mihai Tican-Rumano, un Iuliu Popper), exploratori și descoperitori de noi tărâmuri geografice. Or, călătoria tocmai asta înseamnă: nu deplasare în sine, ci observație și mărturie asupra locurilor, oamenilor și împrejurărilor.
Sunt 43 de autori antologați, în ordine cronologică, în culegerea lui Mircea Anghelescu. Unii sunt călători în Europa, adică dincolo de fruntariile provinciilor românești, preponderent în țările din centrul și din vestul continentului. Alții – cazul cunoscut al lui Vasile Alecsandri, dar nu numai – călătoresc atât în țară, cât și peste hotare, câteodată, spre destinații exotice. În fine, avem și cazuri, mai rare, ce-i drept, de exploratori ai unor ținuturi puțin străbătute, ca și de călători în imediata noastră vecinătate (Peninsula Balcanică, Rusia).
Aș spune că antologia Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea trebuie înțeleasă în contextul celorlalte cercetări pe care, într-o viață de profesor, Mircea Anghelescu le-a consacrat romantismului românesc și, în general, secolului al XIX-lea. Ea are, simultan, două mize: una, de a evidenția transformările rapide prin care trece specia memorialului de călătorie, cealaltă, de a reliefa legătura intrinsecă dintre cunoașterea Europei, cunoașterea României și procesul de modernizare care a făcut să se nască statul și cultura modernă, la noi.
Căci – o știu toți specialiștii secolului al XIX-lea – există o legătură strânsă (deși nu întotdeauna mecanică) între cunoașterea stărilor de lucruri din Europa civilizată și activitatea revoluționară prin care cele două principate dunărene, înapoiate și legate anacronic de cultura orientală a Turcocrației, s-au transformat, între 1821 și 1881, în România modernă. Călătoriile de după 1800 se deosebesc radical de cele din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, nu doar prin materializarea lor în texte destinate lecturii publice: consemnări, deliberate sau întâmplătoare, ale unor voiaje întâlnim și în Evul Mediu. Însă călătoriile medievale – putem lua ca martor jurnalul stolnicului Constantin Cantacuzino, plecat la studii la Universitatea din Padova – au avut o netăgăduită componentă utilitară și nu au vizat niciodată cunoașterea și răspândirea, la noi, a informațiilor despre stările de lucruri din țările străbătute. Pe lângă existența unei puternice cenzuri confesionale, omul medieval nu este stăpânit de setea de transformare, idealul său fiind (vezi Machiavelli) conservarea, nu evoluția.
Cu totul altfel stau lucrurile pentru călătorul român în secolul al XIX-lea. Evul Mediu și-a epuizat resursele, Țările Române se află în cumpănă, iar oamenii inteligenți – Dinicu Golescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Laurian, Ion Heliade-Rădulescu – caută alte modele decât cele orientale, care, în urma declinului inexorabil al Imperiului Otoman, se vădesc nepotrivite și epuizate. Călătoria, indiferent de destinația sau de motivul ei, le oferă posibilitatea (sau chiar pretextul, în cazul lui Golescu) de a face comparații, de a căuta și oferi soluții de îndreptare a neajunsurilor din Principate. În paralel, acești intelectuali (sau alții din generația lor: Timotei Cipariu, Grigore Alexandrescu, Al. Pelimon, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Boerescu) călătoresc în Moldova și-n Muntenia și evaluează diferențele istorice față de Europa. Din dialogul acesta se naște o parte din „reformismul” care a prezidat primele trei pătrimi ale secolului al XIX-lea românesc. Cele câteva călătorii „arheologice” (desfășurate de un Cezar Bolliac sau de un Al. Odobescu) nu fac decât să adauge o legitimitate de drept istoric acestor revendicări moderne.
Dar antologia nu se oprește aici. Ea urmează cursul evoluției societății românești, care, pe măsură ce reformele își urmează calea, se modernizează și se apropie, măcar la suprafață, de societățile occidentale. Dacă, înainte de Unirea de la 1859, călătorii de plăcere în regiuni exotice făceau numai aristocrații excentrici de tip Alecsandri, către finalul secolului vilegiatura și consemnarea ei în scris devin o adevărată modă. De la puțin cunoscutul D. Ananescu la celebrul Al. Macedonski și de la Ioan Slavici la Teodor T. Burada, românii călătoresc de plăcere, spre a se delecta cu comorile artistice și arheologice ale Europei. Până și excursiile intra muros, la Mehadia, în Transilvania sau în Dobrogea, capătă acest aspect de loisir, de desfătare cu frumusețile peisajului sau cu vestigiile trecutului.
Un alt merit deosebit al antologiei Călători români și călătoriile lor… ține de deschiderea ei tipologică. Dacă ne-ar fi dat doar o selecție cuprinzătoare din principalele texte clasice – de la Timotei Cipariu și Ion Codru-Drăgușanu la Emil Racoviță –, și tot ar fi fost o apariție notabilă. Mircea Anghelescu are, însă, scrupulul științific al cercetătorului în arhivă și ne furnizează și texte de o factură aparte. Cum ar fi, să zicem, cele care, la începutul secolului al XIX-lea, nu au explorat Occidentul, ci Rusia (călugărul Chiriac, Călătoria la Petersburg), aventurile primilor noștri exploratori (Iuliu Popper, B.G. Asan, Gr. Ștefănescu), ori voiajele de serviciu (Sever Pleniceanu, Un ofițer român în Congo). Aceste texte atestă diversificarea treptată a speciei relației de călătorie și, în subsidiar, evoluțiile din cultura română, care, spre finele secolului al XIX-lea, începe să semene tot mai mult cu cele occidentale. Curiozitatea intelectuală românească nu se mai oprește numai asupra Occidentului, ci se deschide asupra fenomenului universal, de la omul primitiv din Africa la Extremul Orient.
Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea e una dintre acele cărți care, fără să conțină revelații sau descoperiri uluitoare, intră imediat în circuitul bibliografic obligatoriu. Ea își va pune amprenta asupra modului în care înțelegem și descriem istoria civilizației noastre în „secolul națiunilor”, descriere căreia îi furnizează dovezi incontestabile. Prin intermediul ei, Mircea Anghelescu trasează unul dintre cele mai interesante decupaje în acest tablou complex, al resorturilor modernizării statului și culturii române.