O carte de imobil

Din realitatea faptului imediat și din sedimentările în timp ale unor frânturi autobiografice, Ovidiu Genaru desprinde reușite „blocuri” de semnificație și le orânduiește în noul volum de versuri La opt, gaura cheii și alte patimi (Editura Junimea, 2018). Pentru a exprima datele realului, poetul băcăuan locuitor la bloc nici nu trebuie să mai părăsească apartamentul, întrucât, asemenea oricărui creator de clasă, el poate excela în modul de a construi spații poetice fie și numai grație spiritului evazionist. Dar și reciproca este validată, prin apariția prezentelor versuri: fără a fi neapărată nevoie să-și extindă aria de explorare, imaginația îi poate îngădui lui Ovidiu Genaru să restrângă datele concretului la cadrul vieții de consemnat într-o carte de imobil (se permite punerea accentului pe ultima silabă, ca și la cuvântul din titlul comentariului).

Legea morală din sine și cerul înstelat (atât cât este) de deasupra capului îi impun poetului să configureze reperele unui itinerar descendent, ce pornește de la modelul înalturilor și ajunge la palida sa copie, adică la „pământeanul” cu perspectiva-i obliterată în toate direcțiile. Sensul înalt al comunicării prin rugăciune este refuzat din partea unui cer tot mai acoperit: sferele cerești îi torc destinul sublunar celui mahmur de libertate, care, de la etajul opt, rotește ochii încotro vede cu sufletul. Sortit nivelului de jos al viețuirii, unde acuză un anumit „sentiment de peșteră”, eul poetic încearcă zadarnic să afle un spațiu securizant la „etajul” înalt al trăirii. Scara lui Iacob își pierde din semnificația izbăvitoare prin frângerea năzuințelor ce țin de complexul ascensional. Faptul că la etajele superioare nu se mai simte pământul sub picioare nu asigură plăcuta desprindere de lumea reală și transcenderea ei, ci doar încercarea consolatorului sentiment de stăpânire cu privirea a împrejurimilor. Ceea ce-i rămâne poetului de făcut este să-și pună speranța în rugăciuni gestante și să aștepte, parcă arghezian, câte un pui de înger („Doamne dă-mi cu mâna cu norii cu ploaia cu vântul un semn ca să nu-mi mai fie frică”).

Înregistrarea stărilor de lucruri din actualitate este însoțită de o componentă morală sceptică provocată de mersul însuși al societății („Statul ne-a dat puținul și ne-a luat multul”), al unei umanități supuse uniformizării și înserierii statistice. Sintetic vorbind, codul poetic personal al lui Ovidiu Genaru „scanează” un impersonal cod de bare. Pierdută în anonimat, ființa globalizată riscă să fie văzută sub aspectul unor simple dungi paralele de zebră, ce sunt inventariate, cu tuș negru de neșters, sub un banal cod numeric de bare. Iar în frunte îi stă scrisă doar o dată a nașterii, de nerecunoscut chiar sieși, deoarece peste trecutul îndepărtat s-au depus numeroase identități devenite neclare. „Blocatarilor” le este suficient doar un certificat pentru decesul colectiv, întrucât geometria invariabilă a apartamentelor – ale nimănui, ale tuturor – vine ca o supradeterminare ce reglează temporalitatea locuibilă. Numai gaura cheii nu se potrivește la uși identice, dincolo de care se aude un același vuiet biografic.

În precaritatea ei existențială, lumea de la bloc roade, în somnu-i bont, cotoare de vis, care devin succedanee ale vieții („Visarea unui vis formează viața unei morți amânate”). Din visele avute în paturile care pârâiau de pubertate au mai rămas proaspete pe durata conjugalității doar florile de plastic. Viața se adeverește a nu reprezenta mai mult decât ce s-a trăit în interiorul cuplului („Nimeni cu nimeni se potrivesc doar la pat”), mai rezistent rămânând concubinajul rece dintre fier și ciment, care dă naștere betonului armat. Discursul despre decrepitudine este ordonat antifrastic: sonul elegiac este convertit – cu o iro­nie la limita sarcasmului bine strunit – într-un elogiu al faptului, miraculos totuși, de a fi: „La cincizeci de ani m-am lăsat fanatic de alcool/ și de nicotină la optzeci împotriva voinței mele./ […] Mi-a rămas doar zațul de cafea.// Atunci când o să sune la ușă noi seniorii/ ținem morțiș ca moartea să fie perfect sănătoasă” (La opt). Pe de o parte, vecinii de la mansardă încearcă să se pună bine cu corbii longevivi („ah, corbii…”), însă transferul de vârstă nu-i cu putință pentru omul instalat în lumea concretă, căruia i se îngăduie doar aspirația spre înălțimi ozonificate. Pe de altă parte, faptul de a fi ajuns contemporan cu noua generație (în fond, este invers: noua generație i-a devenit lui contemporană) îi smulge poetului un zâmbet înțelegător și un duios accent ironic.

Nota deceptivă, ce vine odată cu fluxul „patimilor după Bacovia”, este mereu prezentă în tonalitatea versurilor. Anotimpurile se rotesc din obișnuință în urbea de un maiestuos „gri mental” specific pustiului lăuntric. Nu frica de înălțime a locuitorului betonărilor supraetajate motivează o nouă căutare a siguranței anteice, ci existența unor „corespondențe” ce țin de alcătuirea ființei lăuntrice. Revenit cu picioarele pe pământ atât la propriu, cât și la figurat, însinguratului eu poetic îi este dat să vadă cum groparii își freacă palmele a câștig printre semenii cu vitalitatea scăzută și cu elanuri frânte. Că ar mai fi de trăit, este o revelație importantă, revigorantă pentru scris, deși subiectul rostitor simte pe treptele vieții că bate pasul pe loc și că îmbătrânește între etaje. Nu-i rămâne decât să avanseze în sine, prin obișnuința exercițiilor de muritudine din timpul curei de „dezîntinerire”.

Ovidiu Genaru excelează în notația faptului divers, în surprinderea unei stări de spirit din perspectiva micului realism cotidian, precum și în utilizarea asociațiilor libere, inteligente și aluzive („Mama face podul tata face flotări/ ne pregătim pentru viață”). Exprimând, dintr-o poziție contemplativă dezabuzată, o fluență a trăirilor consistentă și aspră, discursul său poetic se situează la mare înălțime. Trăsătura definitorie a volumului La opt, gaura cheii și alte patimi o reprezintă concordanța dintre „etajele” vârstei și treptele înalte ale expresiei.