1989 – triumful ideilor democratice sau retragerea „societății necivile“? O relectură a lui Kotkin

Kotkin se concentrează pe cazurile R.D.G., România și Polonia și pentru că „ele dezvăluie cel mai bine și de ce a avut loc implozia fiecărei conduceri“ (p. 17). Prăbușirea socialismului de stat în R.D.G. și România are drept cauze atât dinamica internă a elitelor, cât și geopolitica.

Acum exact 10 ani apărea la New York o carte de referință despre cauzele prăbușirii sistemului comunist în Europa Centrală și de Est datorată în principal lui Stephen Kotkin (ajutat la redactarea volumului de către Jan T. Gross) – vezi Stephen Kotkin, with a contribution from Jan T. Gross, Un-civil Society: 1989 and the Implosion of the Communist Establishment, New York, Modern Library, 2009. Relectura cărții lui Stephen Kotkin – profesor de istorie modernă la Universitatea Princeton – la 10 ani de la apariție poate fi extrem de utilă astăzi, când beneficiem de perspectiva unui deceniu scurs care a fost martor în întreaga regiune inclusiv la ascensiunea democrațiilor iliberale, a populismului etnocratic, înfățișând poate și un alt tip de societate civilă, nu neapărat foarte atașată valorilor occidentale. De fapt, pare că istoricii și specialiștii în științe politice încă nu s-au pus de acord dacă este vorba despre o „societate civilă“ sau mai degrabă despre o mobilizare a unei părți din populație într-o direcție nonliberală (ba chiar antiliberală).

Lucrarea lui Stephen Kotkin, scrisă cu colaborarea lui Jan T. Gross, a apărut și în limba română la puțin timp după ediția americană, însă nu s-a bucurat de prea multe ecouri – vezi Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste, cu un cuvânt înainte de Vladimir Tismăneanu, traducere de Cătălin Cîndea, București, Editura Curtea Veche, 2010, 270p. Tălmăcirea ei – cu sprijinul IICCMER – a fost binevenită mai ales că Stephen Kotkin a inclus în analiza sa, pe lângă R.D. Germană, Polonia și România. Scrierea lui Kotkin avea inclusiv un caracter vădit polemic, deoarece punea sub semnul întrebării rolul major pe care l-ar fi jucat societatea civilă („opoziția“ anticomunistă atașată ideilor democratice; intelighenția critică, forumurile civice etc.) în colapsul sistemului comunist, idee până atunci susținută în multe texte influente privitoare la sfârșitul socialismului de stat în Europa Centrală și de Est. Autorul a insistat asupra contribuției pe care a avut-o la prăbușirea finală înclinația „societății necivile“ de a renunța treptat la putere pe fondul crizei economice profunde, al absenței sprijinului venit de la Kremlin după 1985 și al delegitimării cultural-ideologice și politice.

Obiectivele principale ale cărții lui Stephen Kotkin sunt analizarea societății necivile (adică a no­men­claturii, a corpului activiștilor de partid și a membrilor poliției politice), precum și explicarea mobilizării sociale fără precedent în absența unei organizări societale corespunzătoare (fenomen specific mai ales în R.D. Germană și România la finele anului 1989). Așadar Kotkin respinge paradigma societății civile în interpretarea pe care o oferă în privința prăbușirii regimurilor comuniste din Europa și sugerează că nomenclatura (ceea ce el include în categoria „societatea necivilă“) a fost adevăratul gropar al comunismului în statele blocului socialist. Nomen­claturiștii s-au sinucis politic, dar doar pentru a traversa cu bine o perioadă dificilă, aspect confirmat și de faptul că, după 1989, am asistat mai peste tot în Europa Centrală și de Est la fenomenul numit (re)conversia nomenclaturii („retragerea“ multor înalți activiști de partid și a foștilor ofițeri ai poliției secrete în zona afacerilor). Kotkin susține că societatea civilă a fost o consecință mai degrabă decât o cauză a lui 1989 (p. 16), dar admite că sublinierea rolului opoziției în cazul Poloniei este de înțeles, deoarece această țară chiar avea o opoziție care se imagina pe sine ca o societate civilă. În rest însă, poate cu excepția Ungariei, o astfel de societate civilă ar fi de domeniul ficțiunii. Kotkin se concentrează pe cazurile R.D.G., România și Polonia și pentru că „ele dezvăluie cel mai bine și de ce a avut loc implozia fiecărei conduceri“ (p. 17). Prăbușirea socialismului de stat în R.D.G. și România are drept cauze atât dinamica internă a elitelor, cât și geopolitica.

Pe parcursul cărții, Stephen Kotkin caută să își dezvolte cât mai convingător argumentația recurgând inclusiv la incursiuni frecvente în istoria economică a comunismului est-european (chiar s-a spus despre analiza sa că este o interpretare din punctul de vedere al economiei politice mondiale și al clasei politice falimentare). Într-un fel, sugestia de lectură este aceea că sistemul comunist a eșuat, în primul rând, din punct de vedere economic, iar acest lucru ar fi vădit inclusiv de împrumuturile masive contractate de mai multe state comuniste (Polonia, Ungaria, R.D. Germană, România) din Occident. A fost un element obiectiv care a indicat în mod clar atât înapoierea în raport cu Vestul capitalist (despre care oficial – în Est – încă se mai profețea că se va prăbuși), cât și înfrângerea istorică și simbolică suferită de societățile necivile din Estul Europei.

Chiar imediat după editarea cărții au apărut și primele nuanțări sau delimitări față de ipotezele și premisele de la care a pornit Stephen Kotkin. Vladimir Tismăneanu, deși a salutat lucrarea pe care a considerat-o originală și captivantă, a formulat mai multe rezerve, insistând asupra rolului ideilor, al societății civile (chiar firave), precum și al prăbușirii fundamentelor utopice ale regimurilor comuniste (v. prefața la ediția română a lucrării lui Kotkin: Au vrut să fie liberi, în Societatea necivilă…, pp. 5-6 și urm.). Trezirea societății și chiar faptul că înșiși intelectualii comuniști dezvrăjiți – alături de disidenți – au dorit în anii 1980 ceva mai mult decât un revizionism marxist au fost doi factori care au contribuit într-un mod semnificativ la sfârșitul comunismului. Spre deosebire de Kotkin, Vladimir Tismăneanu crede că societatea civilă nu a fost o ficțiune, „ci și un mit politic capabil să mobilizeze publicul și să inspire gândirea independentă și protestele de masă“ (p. 8). Până la urmă, sugera istoricul și politologul româno-american, este nerelevant cât de puțin numeroasă a fost o mișcare disidentă sau cât de fragilă a fost societatea civilă democratică, atât timp cât blocul comunist intrase mai ales în anii 1980 într-o profundă criză de legitimitate, materializată la momentul 1989 prin dispariția celor trei mituri politice esențiale ale marxism-leninismului asumat oficial: infailibilitatea, invincibilitatea și ireversibilitatea (vezi Vladimir Tismăneanu, „Understanding 1989: Civil Society, Ideological Erosion, and Elite Disenchantment“, în East Central Europe, 40, 2013, p. 151). Cu alte cuvinte, structurile comuniste au făcut implozie și pentru că aveau în față alternativa reprezentată de setul de valori oferit de „opoziție“, adică de către societatea civilă care pleda pentru democrație, adevăr, libertate, demnitate umană.

Se impun și câteva considerații finale la trecerea a 30 de ani de la revoluțiile est-europene din 1989. Este adevărat că reconversia nomenclaturii în postcomunism, rezistența foștilor comuniști, precum și alte elemente obiective au împiedicat după 1989 o asumare deplină a trecutului totalitar și un progres accelerat al așa-numitei justiții de tranziție. Însă poate ar trebui să remarcăm și faptul că uneori chiar configurația fostei „opoziții“ față de regimul comunist, dimpreună cu unele idei asumate (străine spiritului democrației liberale), au fost la originea unor derapaje spre autoritarism. Putem spune că atât St. Kotkin, cât și criticii săi cumva le-au întrevăzut – spre exemplu, la un moment dat, Kotkin vorbește în cartea sa despre preotul paroh catolic polonez din Gdansk, Henryk Jankowski, cel care a fost duhovnicul lui Lech Walesa, liderul Solidarității, dar care și-a asumat și orientări antisemite (p. 194, nota 36). Cel mai probabil aceste elemente explică într-o anumită măsură deriva politico-ideologică din zilele noastre, vădită mai ales în Ungaria lui Viktor Orbán și în Polonia guvernată de Partidul Lege și Justiție (PiS). Aceste două țări, membre ale așa-numitului grup de la Visegrád, din campioane ale apropierii de modelul politic occidental (cum erau percepute în anii 1990 și 2000) au devenit în ultimul timp state ce pun serioase probleme în interiorul Uniunii Europene chiar la capitolul democrație și respectarea statului de drept.