Continuitate și tranziție: între așteptări și rezultate

Interesul academic pentru analizele comparate cu privire la tranziție dă rezultate dintre cele mai spectaculoase în studii făcute așa cum se cuvine; un asemenea interes, se subînțelege, oferă și o binevenită înțelegere, nuanțată și pe mai multe paliere, cu privire la democrație.

Din perspectiva binomului „comunism/ postcomunism”, volumul publicat de Cătălin Augustin Stoica – România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism (Humanitas, 2018) – aduce în prim plan tematica raporturilor (la nivel de indivizi, structuri, practici sociale și elemente culturale) și a continuităților cu trecutul pe fondul transformărilor decisive pe care le-a traversat România în ultimele decenii.

Tema majoră a volumului marchează ideea conform căreia, în condițiile în care schimbarea este evidentă, o serie de practici și instituții informale ale vechiului regim au supraviețuit, s-au adaptat și au continuat să genereze efecte și în prezent. „Spre exemplu, «pilele, cunoștințele și relațiile»– practică aflată în strânsă legătură cu penuria generalizată și cu existența unui sistem de privilegii propriu regimurilor comuniste nu constituiau decât forme mutante ale relațiilor clientelare preexistente regimului comunist, adaptări la un sistem nou, cu provocări specifice. Pe fondul transformărilor postsocialiste, importanța unor astfel de relații, cel puțin în anumite domenii, nu a scăzut, ci s-a amplificat”.

Analizând situația țărilor din fostul bloc comunist, o primă afirmație merge în direcția unor așteptări eșuate din partea populației, iar aceste dezamăgiri țin mai degrabă de faptul că expectativele inițiale referitoare (unele nerealiste) la prosperitate și democratizare nu s-au realizat întocmai și mai ales imediat. Firește, în unele domenii s-au înregistrat progrese evidente, iar transformările sunt elocvente, însă anumite aspecte ale prezentului pun sub semnul întrebării radicalismul momentului de ruptură din anul 1989. Interesantă este ideea conducătoare a studiului pe care sociologul ni-l propune, și anume cea a continuității, argumentând că astfel deschide posibilitatea unor analize mult mai subtile ale binomului trecut-prezent pe fundalul transformărilor existente decât ideea analizei momentelor de ruptură, de clivaj. Continuitatea – observabilă atât la nivel macro, cât și în structurile intime sociale – se dovedește a fi un instrument mult mai profitabil de cercetare.

Structurat în patru capitole consistente și echilibrate, volumul aduce în prim-plan următoarele paliere socio-politice: instituționalizarea partidului-stat și a proprietății colective (studiu de caz), o analiză referitoare la bazele sociale ale PCR, sistemul clientelar bazat pe pile, cunoștințe și relații în perioada post-comunistă, precum și, în ultimul capitol, o analiză a specificului capitalismului românesc.

Pilele, cunoștințele și relațiile (un alt PCR în interiorul PCR-ului politic) – altfel spus sistemul clientelar – accentuează faptul că legăturile sociale din comunism nu numai că au supraviețuit tranziției, ba chiar au devenit stâlpi de susținere ai noilor instituții economice și politice din Europa de Est. Un accent important este cel referitor la creșterea sau scăderea incidențelor acestor legături personale și instrumentale în perioada tranziției comparativ cu regimul comunist: „sfera pilelor, cunoștințelor și relațiilor include o varietate de relații sociale, de la forme benigne până la forme corupte, ilicite”, iar deținerea unei poziții în ierarhia de partid în timpul comunismului s-a dovedit a fi un avantaj esențial în timpul tranziției la economia de piață. Concluzia: cu cât un respondent avea mai multe relații sociale utile în 1989, cu atât mai numeroase vor fi relațiile de utilitate deținute de acesta la mai bine de un sfert de secol de la căderea comunismului”, iar „acestea continuă să deschidă multe uși și să ghideze comportamentele indivizilor la mai bine de douăzeci de ani de la căderea regimului comunist. În măsura în care aceste legături sociale presupun, la fel ca în vremea comunismului, practici corupte precum nepotismul, favoritismul, protecția politică în fața justiției și accesul preferențial la diverse servicii și bunuri, se poate vorbi, în mod pesimist, de involuție în postcomunism.” Interesant este că acest sistem clientelar nu ține de excepționalismul autohton, iar legăturile dintre diversele categorii de indivizi (demnitari, oameni de afaceri, cetățeni obișnuiți) care creează adevărate rețele sociale există și în economiile și democrațiile dezvoltate iar prezența lor – văzută strict ca prezență a relațiilor de utilitate – nu indică neapărat că aceste legături sociale sunt corupte sau ostile bunei funcționări a statului. Sigur, situația nu se poate generaliza și, fără îndoială, că în cadrul politicii românești există și oameni competenți. Dar dat fiind că aceștia rareori ies la rampă și ajung în fruntea formațiunilor politice semnalează existența unor politici de recrutare și promovare pe care autorul le numește defectuoase. „Absența unor mecanisme eficiente de control al finanțării partidelor a facilitat capturarea acestora și ulterior captura statului de către oamenii de afaceri care au intrat în politică. (…) Politica și administrația publică românești par a fi caracterizate de o stare de cumetrie extinsă, cu foști prim-miniștri care sunt fini ai unor foști șefi de servicii secrete sau ai altor miniștri, cu beizadele numite în funcții ministeriale, cu amante sau partenere plasate în posturi cheie, de unde pot sifona resurse pentru partid și concubini, cu foști colegi de liceu sau de facultate situați strategic în sectorul privat, unde le sunt servite contracte cu statul, cu foste vecine de bloc, concitadini sau consăteni promovați în guvern.”

Ultimul capitol abordează profilul noii ordini economice din România postcomunistă, iar discuția e foarte importantă, căci profilul economiei pe care o adoptă o țară îi modelează și democrația. Vocile care deplâng – invocând, desigur, teza excepționalismului românesc – inexistența unui capitalism autentic la noi consideră că vinovat pentru această situație este defunctul regim, trecutul apropiat, supraviețuirea miraculoasă a fostei elite comuniste în pofida violenței căderii regimului, incompetența administrativă și goana după profit. De asemenea, autorul ia în calcul inclusiv o serie de indicatori comparativ cu alte țări – România are cel mai scăzut grad de urbanizare, cel mai scăzut PIB pe cap de locuitor, cea mai ridicată rată a inflației, a ratei de schimb pe piața neagră precum și cea mai puțin reformistă istorie economică așa cum este ea reflectată de indicele liberalizării măsurat de Banca Mondială.

Dat fiind că implementarea reformelor economice parțiale la începutul anilor 1990 s-a făcut superficial, iar insider-ilor vechiului regim li s-a oferit oportunitatea de deturnare a resurselor statului și de folosire a acestora în afaceri privat-clientelare, cu împletirea strânsă dintre politica la nivel local și interesele de afaceri (într-o țară în care foștii comuniști au câștigat două alegeri consecutive după 1990) era dificil efortul de desființare a vechii ordini economice. Mai târziu – afirmă autorul – „alegerile libere ne-am fi așteptat să aibă drept consecință o mai mare responsabilizare a demnitarilor publici”, dar corupția și comportamentele prădalnice au avut o evoluție galopantă în ciuda schimbărilor izomorfice instituționale prin care a trecut România în legătură directă cu „Vestul civilizat” – UE, FMI, SUA, NATO etc. ce implicau adoptarea unor modele și a unor tipare de succes. Fără îndoială că în toată această perioadă a tranziției, în pofida ideii de continuitate cu practicile din vechiul regim, România a înregistrat progrese la multe capitole, însă per total, și prin comparație cu alte țări ale fostului bloc comunist, aceste progrese sunt mult mai fragile, iar așteptările cu privire la preluarea și implementarea unor formule economice și instituționale care și-au dovedit eficiența în timp, au fost urmate, de cele mai multe ori, de deziluzii.

În România, noua ordine economică s-a bazat pe existența unui stat supradimensionat, cu o administrație mai degrabă defectuoasă, cu legături discutabile între politic și zona economică (în care prevalează mai degrabă criteriile personale). Valorificând sistemul clientelar, o anumită categorie socială cu puternice relații politice a reușit în această perioadă a tranziției să obțină acces la resurse financiare (împrumuturi din bănci) sau informații privilegiate despre privatizări iminente. O lege care să pedepsească explicit corupția a fost adoptată în România abia în 1999. Până atunci, Codul Penal conținea prevederi referitoare la mită și trafic de influență, fără însă a menționa în mod explicit termenul corupție. Tot în linia similarității există și speculația conform căreia în spatele scandalurilor care au ca teme corupția se află de fapt serviciile secrete. De altfel, potrivit autorului, „există o percepție larg răspândită (cu ajutorul unor politicieni, oameni de afaceri, dar mai ales al unor canale media) cu privire la implicarea masivă a serviciilor secrete (SRI, de regulă) în politică, justiție și economie. Rețelele acestor servicii în domeniile de mai sus ar alcătui așa-zisul «Sistem» sau «Stat paralel»”. Autorul opinează că „cel puțin din punctul de vedere al dimensiunilor lor și al resurselor alocate, percepția cu privire la implicarea serviciilor secrete în mai toate punctele-cheie ale societății românești nu pare a fi neîntemeiată.”

Dincolo de corupție, de obsesia pentru titluri universitare, de lipsa de cultură ideologică a partidelor pe care le reprezintă și de etichetele în spatele cărora evoluează entitățile politice, o bună parte dintre actanții principali ai scenei politice românești nu fac decât – în buna tradiție a continuității – să demonstreze cu tenacitate că dincolo de discursuri nu se află decât orgoliile personale, dorința de puterea și de avere. Cât despre cetățenii simpli – aceștia sunt plasați indirect – „într-un context intern și extern marcat de incertitudine ridicată și volatilitate extremă.”