Viața unui cimitir

parcă știuse ceva casa lui Ghinea atunci când zisese de cimitir. Câteva morminte, ce nu ratau niciodată ocazia de a afla ce se mai întâmplă prin împrejurimi, plănuiau în secret să plece și ele. Doar că mormintele nu pot avea prea multe secrete unele față de altele, așa că știa întregul cimitir ce pun la cale.

Dar nu din cauza asta nu și-au dus ele planul la capăt. Aveau suficientă îndrăzneală s-o facă, chiar dacă nu erau foarte sigure că pot. Nesiguranța venea din faptul că-n lunga viață a cimitirului nu existase niciodată vreun mormânt călător.

Asta și însemna un cimitir viu, mormintele să rămână pe loc și să se înmulțească tot timpul prin venirea alături de ele a unor morminte noi.

Dar în cătunul de pe căpățâna uriașului nu mai avea niciun om de murit! Ultima înmormântare avusese loc cu mai bine de un deceniu în urmă. Iar ultimul om dus la groapă fusese Olimpiu, clopotarul satului.

Înainte de asta, mormintele din apropierea gardului, care erau peste fire de curioase, pândeau întruna să audă clopotul bătând în dungă.

Dar cine să-l bată, când clopotarul era chiar omul pe care îl așteptau ele să-și dea sufletul? Și Olimpiu cum să facă asta, când știa că n-are cine să-i vestească prin bătăi de clopot moartea?

Tocmai lui, ce făcuse lucrul acesta pentru toți oamenii din sat!

Moartea lui Olimpiu însemna pentru cimitir gura de oxigen ce-i prelungea viața, chiar dacă știa că după aceea o să moară de tot, nemaiavând pe nimeni de așteptat.

Atunci când îl aștepta pe Olimpiu, se transformase într-un fel de joacă hazlie această așteptare. Dar nu pentru el, ci pentru cele câteva morminte ce iscodeau în permanență satul printre ulucile gardului, întrebându-se pe unde și cum o să scoată moartea cămașa într-o situație precum cea a clopotarului.

Omul amâna întruna singurul lucru ce-i mai rămăsese pe lume de făcut, iar lucrul acesta era să moară, însă nu putea s-o facă din pricina faptului că nu mai exista după el nimeni care să-i tragă clopotul.

Mormintele erau curioase să vadă cum o să se termine toată această poveste. Le-ar fi părut rău s-o vadă terminându-se prea curând, asta însemnând să se întoarcă la plictisitoarea lor existență de mai înainte.

Acesta era și motivul pentru care le plăcea atât de puțin viața pe care o duceau: mureau pur și simplu de plictiseală!

Nu fusese întotdeauna așa!

În primul război, nu cel mondial, e vorba de războiul cu turcii, au avut câteva luni de adevărat răsfăț. Cele ce existau pe atunci, fiindcă cimitirul era în primii lui ani de viață.

Se săpa în fiecare zi câte o groapă.

Nu terminai bine de vorbit cu mormintele noi, cărora simțeai nevoia să le spui, și nu neapărat din politețe, c-o să fie bine, să nu-și piardă curajul, așa cum li se întâmpla mamelor când își vedeau fiii coborâți în groapă, că apăreau altele și mai noi, pe care le întâmpinai cu câteva cuvinte de bun venit, apoi le întrebai te miri ce, despre cum merge frontul, despre flăcăii din sat, despre iarna din Bulgaria, despre căruțele cu morți ce soseau zilnic dinspre Dunăre, nu conta ce le întrebai, numai să le faci să deschidă gura, să nu se simtă stinghere, așa cum se simțiseră ele, când erau numai două sau trei de toate, abia după un an apăruse al patrulea, iar al cincilea, șase ani mai târziu.

Doar zece morminte în zece ani! Nu se putea lăuda cu mai mult cimitirul, pentru că oamenii din sat erau tineri, se întâmpla să moară destul de rar câte unul. Noroc cu faptul că se nășteau mulți copii! A crescut după unsprezece ani la treizeci numărul de morminte, și asta mulțumită bolilor ce-i secerau pe nou născuți!

Nu-ți dădeai seama că sunt morminte de copii, fiind de aceeași mărime cu cele ale părinților și bunicilor. Ca să aibă loc destul, în caz că nu se opreau din creștere.

Vechile morminte aveau de fiecare dată grijă să le spună celor abia sosite în cimitir această glumă sinistră, cu gândul că le înveselesc, insuflându-le în acest fel optimism și curaj.

Bolile pruncilor au pălit în fața războiului, care i-a oferit cimitirului încă tânăr al cătunului aproape un an de huzur! Curgeau înmormântările cu nemiluita.

Doamne, cât de frumoasă putea să fie viața atunci!

Însă războaiele, oricât de lungi și de sângeroase ar fi, au un foarte mare cusur: se termină într-o zi!

Au urmat, după războiul cu turcii, ani de lâncezeală cumplită. Oamenii tineri din vremea începutului îmbătrâniseră între timp. În ei și-a pus, în toți anii aceia, cimitirul de la poalele măgurii speranța. Și bătrânii nu l-au dezamăgit. Și-au mai fost niște epidemii ce i-au amintit de vremurile bune de altădată.

Cea de holeră i-a adus cele mai multe bucurii! Fiecare mormânt proaspăt, o bucurie nouă!

S-au ivit vreo sută de morminte în plus.

Erau însă bucurii mărunte în comparație cu cele de care a avut parte în anii primului război mondial.

Crezuse că mai mult de atât nu se poate. Dar se putea!

Douăzeci de ani mai târziu, a început un război și mai mare, care i-a oferit ocazia de a face comparații.

Un număr dublu de zile petrecute pe front de bărbații din sat.

Un număr triplu de morminte proaspete.

Zile atât de pline ca atunci nu mai trăiseră vechile morminte niciodată!

Mai apoi, când s-a terminat și războiul acesta, n-au făcut altceva decât să tânjească după frumusețea acelor zile din trecut.

Asta făceau și atunci când așteptau să vadă ce se va întâmpla cu Olimpiu, tânjeau, cu gândul la mormântul lui, despre care știau că e ultimul.

I s-a făcut până la urmă clopotniței milă, simțământ pe care ele nu-l cunoșteau, întrucât erau lipsite de inimă.

Unde s-ar fi ajuns dacă aveau mormintele sentimente?

Era una dintre întrebările întâlnite în cartea aceea a lui Hariton, la care el încercase chiar să răspundă.

Clopotnița se ridicase în aer, venind pe deasupra satului spre casa lui Olimpiu, ce se afla chiar peste drum de școală.

Omul stătea pe un scăunel la poartă, așteptând să înceapă cineva să bată clopotul, ca el să poată muri. Numai că nu avea cine. Ar fi trebuit să facă el însuși asta, dat nu-l mai ajutau picioarele să ajungă până în deal, la biserică.

S-a pomenit dintr-odată cu clopotnița în fața lui.

Uite c-am venit eu la tine, i-a spus ea, lăsându-se ușor într-o rână.

S-a tot lăsat așa până când a ajuns funia clopotului lângă el. Olimpiu s-a prins cu mâinile de funie și-a început să tragă cu putere.

S-a auzit de câteva ori clopotul bătând de înmormântare, după care clopotnița s-a săltat de jos, întorcându-se, cât ai închide și deschide ochii, înapoi în curtea bisericii.

Exact asta a făcut în urma ei clopotarul, a închis ochii. Doar că n-a mai vrut să-i deschidă.

Mormintele din marginea dinspre sat a cimitirului văzuseră și auziseră totul. Nu mai încăpea nicio îndoială, avea să apară, după o așteptare prelungită dincolo de limita răbdării, un mormânt nou în cimitir.

Se stinsese Olimpiu, iar odată cu el și cătunul.

Trecuseră destui ani de atunci. Se mai pregătea cineva să moară acum. Iar acesta era cimitirul însuși. N-avea de ales. Ce i se întâmplase satului, trebuia să i se întâmple și lui.

Dar uite că satul, așa mort cum era, coborâse frumușel de pe măgură și-o luase la pas către Capitală.

Ce-l apucase? Să nu fi fost cumpăna fântânii și crucea din vârful clopotniței, ce aproape zgâriau cerul, ai fi zis că l-a înghiți zăpada cu totul.

Cum să mai distingi casele, date toate cu var, de albul orbitor al zăpezii?

De-ar fi ieșit pe unul dintre hornuri fum, mormintele de la marginea cimitirului ar fi aflat cam pe unde a ajuns satul.

E la fel ca la oameni, scria Hariton în cartea sa, vezi, când îi privești iarna de departe, cum le ies aburi din gură, dovadă că sunt vii, că respiră.

Casele ce se pierduseră în zare nu se vedeau respirând. Poate că nu muriseră încă. Doar că își țineau respirația, ca și cum mergeau pe fundul unei ape adânci, lucru ce nu era tocmai departe de adevăr, apa fiind starea de părăsire în care își duceau existența. Totul era să le ajungă rezerva de aer din plămâni până ieșeau din nou la suprafață, dacă aveau să mai iasă vreodată.

Poate că d-asta și porniseră la drum, ca să găsească o ieșire.

Mormântul lui Iacovache Ghinea, în ciuda vârstei lui înaintate, părea cel mai dornic de plecare. Cum oasele celui dinlăuntrul său luptaseră în războiul cu turcii, întorcându-se nevătămate acasă, nu se temea nici el de nimic, putând să se măsoare, în privința îndrăznelii, cu oricare dintre mormintele tinere. Dintre fostele morminte tinere, că tânăr în adevăratul înțeles al cuvântului nu mai era de multă vreme niciunul.

Acestuia îi ținea isonul mormântul lui Marin, strănepotul lui, cum ar veni. Era la fel cum fusese între oameni, mormântul tatălui era tatăl mormântului fiului. Mormântul strănepotului era strănepotul mormântului străbunicului.

Se prea putea ca fiul să fie mai în vârstă decât tatăl, ori bunicul să fie mai tânăr decât nepotul. Bunăoară, mormântul lui Pavel, unul dintre cei patru fii ai lui Ion, apăruse înaintea mormântului lui Ion în cimitir. Dacă era să te iei după vârsta lor, fiul ar fi trebuit să fie tatăl, iar tatăl fiul, însă mormântul acestuia din urmă îi era, și așa avea să rămână mereu, părinte mormântului celui dintâi.

Mormintele nu erau, prin urmare, de capul lor. Asta le-a și împiedicat pe cele ce se pregăteau s-o zbughească din cimitir să dea bir cu fugiții.

(Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, în curs de apariție)