Titlul provocator al cărții lui Mircea Vasilescu Cultura română pe înțelesul patrioților (Humanitas, București, 2018) nu răspunde numai unei rațiuni de marketing, ci reclamă o așezare corectă a raporturilor între patriotism și bunele practici culturale în contextul unei piețe culturale nu doar naționale, ci și internaționale. Cum ne raportăm la termeni ca identitate națională, specific național, „valorile culturale naționale“, cum transcriem toate aceste formule sacrosante în termenii pragmatici ai comerțului cu bunuri culturale, pe o piață tot mai diversificată. De fapt, miza ține de ceea ce Mircea Vasilescu identifică drept un complex al reprezenatativității, care amprentează felul în care vorbim despre noi prin intermediul culturii sau mai precis politicile și strategiile culturale adoptate la nivel instituțional. Redactor al prestigioasei reviste „Dilema veche“ între 1998 și 2015, autor al volumului Europa dumitale. Dus-întors între „noi“ și „ei“, autorul este un observator atent al mediilor și dinamicii culturale în România postcomunistă, iar acest capital este reinvestit din plin în acest volum.
Autorul alege trei teme conexe în vederea unei analize detaliate: finanțarea culturii, care sunt mecanismele instituționale prin care intervin în dinamica ei lectura și prin lectură mecanismul receptării și prezența culturii noastre în lume, adică diseminarea culturii naționale la nivel internațional. Fiecare dintre aceste trei dimensiuni proprii dinamicii culturale ale unei țări e însoțită intenționat, nu din rațiuni caricaturale, de câte un clișeu: „țara e săracă, nu ne permitem mai mult“, „nu se mai citește, suntem ultimii în Europa“, „prin cultură, putem avea o imagine mai bună în străinătate“. Aceste clișee evocă, desigur ca orice clișeu, instalarea deopotrivă în comoditate și blocaj, un blocaj al reflecției, o plăcere a lamentației. Nu doar aceste clișee reprezentative, ci și cele cu un narativ mai elaborat sunt deconstruite de Mircea Vasilescu cu o sistematică arguție și luciditate. Ceea ce conferă savoare cărții ține și de detașarea cu care autorul își instalează fotoliul în centrul furtunii, al polemicilor aprinse și-și aprinde pipa pufăind calm din ea de la jarul lor nestins, anunțând noi incendii.
Interogațiile lansate de autor nu sunt noi în alte spații culturale decât al nostru, ele au însă un aer scandalos pentru ipocrizia oficială, pentru tămâierile cu care este înconjurat subiectul. Merită cultura să fie finanțată de către stat prin mecanismele sale instituționale? Autorul invocă pozițiile antagonice ale unor teoreticieni precum Victor A. Ginsburgh și William Baumol, care subliniază rentabilitatea culturii ca bun public și merit good, sau William Grampp, care consideră că ea ar trebui să se adapteze la mecanismele de piață fără niciun sprijin etatic. Autorul observă ceea ce Carl Schorske în Viena fin-de-siècle. Politică și cultură evidenția cu privire la politica culturală a Vienei finiseculare și anume „capacitatea [culturii de a spori coeziunea socială“, de a configura o „identitate națională“ . În cazul vienez, mult mai complicat în ansamblul polifonic al unui multiculturalism constitutiv, politicile culturale vizau recuperarea timbrului specific al atâtor voci naționale. Sugera Schorske, cultura era folosită ca un instrument politic printr-o aplicată și inteligentă politică culturală. În ce fel există o strategie similară în România actuală și cât de eficientă este ea? Mircea Vasilescu chestionează pe rând toate instituțiile care au un rol în acest sens, de la Ministerul Culturii la Uniunile de creație, – Uniunea Scriitorilor din România aflându-se în centrul atenției – de la ICR (Institutul Cultural Român) la Uniuni ale editorilor. Avem o radiografie a dinamicii noastre culturale, cea mai pertinentă de până acum, nu doar prin luciditatea analizei, cât și prin absența oricărui parti-pris. Aș spune că interogațiile esențiale sunt relansate nu pentru efect retoric sau de psalmodiere a unor vicii, cât pe fundalul unor modele de bune practici instituționale validate în spațiul culturii occidentale. Care este rolul jucat de un Minister al Culturii, de gestionar al fenomenului cultural, care este rostul timbrului literar în absența unui parteneriat deschis între USR și edituri, care este eficacitatea instituțiilor de creație, în ce constă statutul artistului/scriitorului? Ceea ce introduce „nou“ în discuție autorul sunt modelele unei mai buni gestiuni a culturii, de pildă organisme precum The Authors Guild, care protejează drepturile autorilor în materie de copyright, contracte și taxe echitabile la The Authors Legacy Society care colectează donațiile celor care doresc să-i sprijine pe scriitori, în SUA, este drept statul cu cea mai avansată economie și una dintre cele mai puternice democrații care vede în cultură posibilitatea de a consolida edificiul etatic. Aș observa că România are o istorie particulară a adaptării modelelor prestigioase cu dificultățile ridicate de o metabolizare mai lentă sau prea rapidă care a fost memorabil instanțiată de Maiorescu cu sintagma „forme fără fond“. Altfel, cum Mircea Vasilescu o precizează, există diferențe clare de viață culturală, lecturile publice unde publicul plătește un bilet pentru a-l auzi pe autorul favorit (Anglia, Germania) nu există în alte părți. Modelul unor întâlniri a unor mari personalități culturale în dialog din țară și din străinătate pe scena Ateneului sunt evenimente de o mare amploare, minunate și rare, deschise elitei, de aceea intervenția „sectorului privat“ în susținerea culturii este un pas necesar, marcând trecerea pe un nivel superior a conștiinței civice. Toate afirmațiile autorului sunt însoțite de date statistice, colectate de site-urile oficiale, de o bună informare „cantitativă“. Mircea Vasilescu analizează momentele tensionale, „scandalurile“ în cultură nu pentru pitorescul lor balcanic, ci ca ocazie de a reflecta la reflexele mentalitare care mobilizează energii în dinamica culturală.
Și în cazul lecturii, clișeul care sechestrează inițiativa și condamnă la fatalism este invocat. Intertitlurile jucate dezmorțesc și perspectiva uneori hipetrofiat-majusculată pe care o avem asupra culturii. „De ce cartea nu-i ca berea ?“, subcapitol cu un titlu nostim, pornește de la observații judicioase privitoare la piața de carte și anume că nu dispunem, precum în cazul berii, par exemple, de cifre sigure, ci doar de estimări în ceea ce privește piața de carte, așa cum nu dispunem de o ecuație statistică privitoare la cât se citea în comunism și la cât se citește acum, pentru a nu mai vorbi despre palierele de lectură. Comparația doar aparent exagerată, conduce la o reașezare a orizontului nostru de observație în temeiul realității: și cartea și berea sunt produse exclusiv de industrii private. Cartea are avantajul librăriei și aici Mircea Vasilescu decupează un moment de antropologie a socializării în jurul cărții având ca spațiu privilegiat librăria, cea pe care o evită cu dispreț un anumit tip de politician român.
Ultimul capitol al cărții care are ca temă diseminarea culturii „naționale“ la nivel internațional utilizează pe post de turnesol un studiu de caz, cazul Horia-Roman Patapievici, director al Institutului Cultural Român între 2005 și 2012, pornind de la un moment tensional emblematic, cel al scandalului iscat de expoziția de street art, Freedom for Lazy People, de la ICR New York din 2008, unde a fost expus obiectul artistic litigios, cunoscut îndeobște drept „poneyul roz“. Avem o excelentă analiză în orizontul antropologiei culturale nu doar a scandalului în sine, nici a rațiunilor „estetice“ ale conflictului, altfel periferice în raport cu mizele politice, cât a reflexelor mentalitare puse în joc, a mobilizării ideii de frumos național și a criteriului reprezentativității identitare. Performanța managerială este analizată din perspectiva viziunii asupra modurilor de prezentare a culturii române, fapt indisociabil legat pentru mulți oameni de cultură de un anumit profil identitar aureolar, cu dizolvarea oricăror impurități ale culturii alternative, a experimentalismelor, a sensibilităților de nișă etc. Sintagma relevantă a autorului în acest caz merită reținută, „nesiguranță identitară generală“, iar ea își găsește adecvarea și atenuarea în „cultura oficială“.
Un merit definitoriu al cărții lui Mircea Vasilescu este de a pune accentele corect, de a fraza limpede și la obiect o problematică blocată în clișeu și inerție, de a da un refresh temelor culturii în ceea ce ține de managementul ei la nivelul instituțiilor și instanțelor implicate direct, de a recalibra cu moderație relația dintre cultură și societate în temeiul bunelor practici instituționale.