Momente muzicale israeliene

programele nu sunt numeroase, dar se anunțau a fi spectaculoase. Așa a și fost. La Opera din Tel Aviv spectacolul de premieră al unei luni se reia de aproximativ zece ori, timp în care se pregătește premiera lunii următoare. În ianuarie a putut fi urmărit spectacolul Salomeea de Richard Strauss. La Auditorium-ul Bronfman, sediul Filarmonicii, era anunțată revenirea lui Zubin Mehta, un obișnuit al publicului israelian, cu Simfonia a 7-a de Anton Bruckner și a 3-a de Schubert. Nu prea te uiți în portofel atunci când reclama de întâmpinare anunță capete de afiș precum Khatia Buniatishvili cu re minor-ul mozartian pentru pian și orchestră, în compania faimosului colectiv simfonic al Israel Philharmonic Orchestra. În final, ajungând în sala de concert, am fost anunțat că ambii protagoniști au fost înlocuiți; inclusiv o parte a programului a fost schimbată. Lucru puțin obișnuit la casele cele mari. Khatia Buniatishvili a renunțat și ea aflând că marele dirijor se retrage din cursă.

Se obișnuiește ca atunci când protagoniștii devin indisponiblili aceștia să fie înlocuiți cu artiști de notorietate similară sau sporită chiar. De această dată n-a fost așa. Dar nu mi-a părut rău în ce-l privește pe șeful de orchestră. Am avut prilejul de a-l fi urmărit pe dirijorul Yoel Levi, un artist de extinsă experiență în spațiul internațional al vieții muzicale actuale; de câțiva ani buni conduce KBS Symphony din Coreea de Sud și apare în mod curent la conducerea marilor colective simfonice actuale; cu decenii în urmă câștigase laurii celebrei competiții de la Besançon, destinată tinerilor dirijori. Lucrarea de greutate a programului a fost Simfonia a 3-a, în re major, de Schubert; este o bijuterie care aparține sferei spirituale vieneze a muzicii europene. Spiritul haydnian al timpului poate fi întâlnit aici în ce privește claritatea enunțului, ordinea construcției, luminozitatea adresării. În compania muzicienilor ansamblului Levi pune în valoare căldura unei comunicări firești, preluată de Schubert de la Haydn însuși, dar dezvoltată la nivelul expresiei melodice de sorginte vocală. Aportul partidelor corzilor a fost inestimabil! Nu mă refer la puritatea intonațională ci, mai ales, la flexibilitatea riguros controlată a conductului melodic, la precizia pe cât de riguros pe atât de firesc trasată a liniilor tematice.

Nu constituie un secret pentru nimeni, mulți dintre instrumentiștii ansamblului sunt muzicieni care au imigrat cu ani în urmă din Rusia sovietică. Iar școala violonistică rusă, spre exemplu, deține în continuare o faimă internațională care depășește granițele unui secol.

În deschiderea programului, prezentarea Concertului în sol major de Maurice Ravel a oferit ocazia cunoașterii unuia dintre talentele painistice aflate în ascensiune, anume tânărul pianist Tom Borrow. La nici douăzeci de ani dispune de un excepțional simț al relației în ansamblu, știe să asculte de o manieră inteligentă, știe să participe eficient, sensibil, la definirea sonorităților de ansamblu. Va câștiga în pregnanță, în strălucire, în conturarea conduitei sale solistice. Se bucură de îndrumarea periodică a marelui muzician care este Murray Perahia. I-a avut drept străluciți concurenți pe membrii partidelor de suflători. Vivacitatea afișată a solo-urilor, prezența pronunțată a percuției păreau a fi echilibrate de o viziune de ansamblu integratoare ce lumina flash-urile solistice. Susținut la mijloc de ianuarie, într-o zi de vineri, la amiază, înaintea șabatului, concertul a beneficiat în deschidere de o extinsă prezentare de natură livrescă adresată unui numeros public de vârsta a treia. La ieșirea din sala de concert, în lumina generoasă a soarelui, în piața străjuită de două dintre clădirile fundamentale ale orașului, Auditorium-ul Bronfman și Teatrul Habima, mulți, foarte mulți tineri se bucurau de razele generoase ale soarelui. Frunzele tinere făceau concurență bobocilor abia înfloriți. Urma să înceapă sărbătoarea semnificativ numită Anul cel nou al copacilor.

La Tel Aviv Opera House, Salomeea de Richard Strauss nu este un titlu rar abordat. Legenda biblică reluată în abordarea compozitorului german revine aici, pe afiș, în răstimpuri, în ultimele două decenii. De această dată, în ianuarie, în viziunea regizorală a renumitului om de teatru israelian Itay Tiran: tânăr, imaginativ, este o personalitate dinamică, este un renumit actor, colaborator al marilor scene din țara sa natală, din Germania, Franța, din Statele Unite; în ultima vreme inclusiv în calitate de regizor. Viziunea sa asupra întâlnirii dintre Salomeea și Ioan/ Jochnaan / este una de natură cosmică; capătă semnificații ce depășesc înseși limitele umanului. Rotit deasupra personajelor ce animă tragedia confruntării dintre binele suprem și răul absolut, globul imens dobândește nuanțe sângerii semnificative. Cu rare excepții, a existat o bună orientare vizual scenică privind setul de lumini direct implicate în definirea momentelor muzical-dramatice, de la cava – închisoare în care este surghiunit Ioan – până la dimensiunea statuară a sacrificiului. Nu știu dacă am vizionat prima dintre cele două distribuții ale spectacolului. Lucrarea a fost scrisă de Strauss în primii ani ai secolului trecut, iar rolul titular solicită un anume tip de soprană wagneriană ce ar trebui să dispună de o rezistență vocală cu totul ieșită din comun, căci evoluează aproape continuu pe parcursul a peste 90 de minute cât durează întregul spectacol, fără pauză. Soprana israeliană Merav Barnea este un asemenea tip de voce, fapt ce a propulsat-o spre anume scene din Germania și Franța. Îi rămâne de câștigat maleabilitatea emisiei vocale, fapt ce ar întări sentimentul seducției inerent rolului, inclusiv în plan vocal. În rolul lui Ioan a evoluat baritonul austriac Sebastian Holecek, un obișnuit al marilor scene de operă ale lumii muzicale actuale. Evoluția sa a fost una lineară într-o întruchipare statuară covârșitoare.

Trebuie amintit, susținerea simfonică a dramei este una de-a dreptul grandioasă, ea s-a datorat colectivului lărgit al Israel Symphony Orchestra Rishon LeZion, orchestra casei, ansamblu condus cu viguroasă energie și remarcabilă susținere de către reputatul dirijor Dan Ettinger, actual director al Filarmonicii din Stuttgart.

Seara, la ieșirea de la spectacol, pe parvis-ul ce reunește clădirea Operei cu cea a Muzeului de Artă din Tel Aviv, publicul este de fiecare dată surprins de strigătele răzlețe ale vînzătorilor de covrigi. Prețul actual? Câte trei pentru o hârtie de zece!

Dar Muzeul de Artă găzduiește, într-o sală proprie, stagiuni curente de muzică de cameră, inclusiv evoluții ale orchestrelor de specific cameral. Este de meționat, într-unul dintre spațiile expoziționale ale Muzeului, poți întâlni lucrări ce aparțin avangardei bucureștene interbelice, cum este, spre exemplu, Marcel Iancu, notat și aici cu terminația specific franceză a numelor de familie românești.

Prin amabilitatea generoasă a unor buni prieteni revin de mulți ani în acest spațiu. Îl găsesc a fi absolut fascinant. Din multe motive. Marele eveniment al momentului? În sfârșitul de săptămână sute de mașini invadează literalmente autostrăzile gonind spre Nord, spre Înălțimile Golan. La peste 2.200 de metri altitudine, Muntele Hermon a fost cuprins de zăpadă! A început sezonul de sky. Pârtiile sunt pregătite.

Mi-ar fi greu să accept că în urmă cu doi ani, la București, pe parcursul ediției din anul 2017 a Festivalului enescian al muzicii, l-am urmărit pe Zubin Mehta pentru ultima oară pe scena de concert. Totuși, cu câteva săptămâni în urmă, la început de ianuarie, a dirijat la sediu, Los Angeles Symphony Orchestra. Este de sperat ca recenta absență din spațiul israelian al muzicii să fie una trecătoare. Revin aici cu mare bucurie și mă reîntorc acasă, la București, cu grăbire.