Depozitele unui muzeu conțin adesea comori nebănuite. În expunerile permanente, muzeografii decid asupra unei selecții de opere ce constituie doar vârful aisbergului față de toate colecțiile muzeului. În tot acest timp, în laboratoare se restaurează, muzeografii gândesc noi concepte expoziționale și pregătesc cu ani înainte o expoziție. Deschiderea ei poate însemna adesea prima expunere a unei lucrări abia ieșite din restaurare (sau prima expunere muzeală de orice fel), ca un gest de ridicare a vălului, pentru scurtă vreme, de pe opere expuse poate nici o dată la o sută de ani. Acesta este și cazul următoarelor două expoziții bucureștene.
Memoria chipului sau chipuri pentru memorie?
cosmin Ungureanu a fost curatorul expoziției Ars amandi din 2014 de la Muzeul Național de Artă al României, iar la sfârșitul anului trecut a vernisat la același muzeu o nouă expoziție, Memoria chipului, în care valorifică inteligent peste o sută de portrete (picturi, gravuri, desene) din arta europeană a secolelor XVI-XVIII. Este un interval în care Europa artistică apuseană a cultivat atât alegoria, cât și portretul, genuri pe care, simplificând, curatorul pare că și le-a asumat pe rând, sub semnul câte unei teme adecvate: alegorie / amor, portret / memorie, identitate. De altfel, orice expoziție depinde, fără doar și poate, de materialul din depozite, ca și de un buget adesea constrângător (ceea ce limitează împrumuturile de lucrări de la alte muzee), limite care nu pot fi compensate decât prin ingeniozitatea unui proiect curatorial nou, în stare să atragă publicul la muzeu pentru încă o vizită.
În acest sens, această expoziție nu și-a spus încă ultimul cuvânt: în absența catalogului (în curs de apariție), ea oferă în tot acest timp un program de vizite ghidate și patru conferințe interesante, menite să pună în lumină temele subiacente scenografiilor portretistice prezente. Acest lucru este necesar, pentru că, față de expoziția de acum patru ani, Memoria chipului are de înfruntat un subiect dificil: o galerie de chipuri necunoscute, dispuse în scenarii neînțelese și sub semnături adesea obscure (atunci când există), ceea ce necesită un efort sporit de traducere culturală.
Principalul îndemn ar fi acela că portretul permite, în general, călătoria într-un imaginar despre sine, în acest caz al individualității moderne timpurii. Prin portrete și prin scenografia lor, niște oameni dispăruți, uneori artiști ei înșiși, ne mai privesc încă, perfect inteligibili (dacă primim explicațiile necesare) în aspirațiile, vanitățile sau sensibilitățile lor. În vecinătatea chipului lor sau simbiotic cu acesta, convențiile și simbolurile epocii alcătuiesc adevărate repertorii pentru intenții artistice și strategii de asigurare a nemuririi: postùri, priviri, detalii materiale mărunte sau decoruri bogate ne transmit adesea identitatea psiho-fizică sau dimensiunea socială a personajului. Portretul mai poate apărea deghizat în detaliile unor compoziții sacre sau poate rămâne întru totul neidentificat atunci când persoana portretizată nu a dobândit suficientă notorietate în viață sau nu și-a asigurat supraviețuirea prin urmași demni.
Cu câteva excepții notabile (Zurbarán, Rembrandt, Antoon van Dyck), picturile expuse sunt din școli de (mici) maeștri din Seicento-ul italian sau din lumea flamandă, iar împrumuturile vin exclusiv de la Cabinetul de Stampe și Desene al Academiei Române. Sunt perceptibile pe alocuri în expoziție dificultățile de datare sau datările cu bătaie lungă (de până la o sută de ani), iar multe lucrări, un număr apreciabil, rămân anonime.
Consistentă în expoziție (și, în ceea ce mă privește, preferată) rămâne seria de portrete-gravuri cu artiști (pictori, gravori, arhitecți cunoscuți), în care poza personajelor, apelul tactil al țesăturilor adesea somptuoase ale hainelor, gulerele țepene și uneori chiar scenografia (de ce să țină în mână pictorul Simon Vouet o carte?), concură la realizarea unui tip de reprezentare ce consacra deja, în secolul XVII, dreptul artistului de a fi reprezentat cu aceeași demnitate cuvenită până nu de mult doar bărbaților iluștri (poeți, oratori, oameni politici). Începuturile, se știe, nu au fost ușoare pentru artiști, care în Antichitate se bucuraseră de o maximă apreciere: ulterior însă, vreme de un mileniu, tradiția artelor mecanice i-a împiedicat pe practicanții acestor nobile meșteșuguri să ajungă în intima vecinătate și prietenie a papilor, înaltului cler, marilor aristocrați – comanditarii de artă prin tradiție. Artistul modernității timpurii învață prin urmare să își aplice și sieși, nu numai clienților săi, strategii similare de transmitere a memoriei. Nu în ultimul rând, la acest fenomen contribuie și tratatele, tot mai numeroase, care se scriu începând cu Renașterea. De altfel, în textele expoziției figurează și câteva fragmente traduse de Patricia Bădulescu din tratate de artă ale secolului al XVI-lea, extrase dintr-o zonă de teorie a artei puțin cunoscută în România în afara câtorva cercuri de studioși.
O expoziție inedită de acuarele Aman
o expoziție într-o premieră inedită se poate vizita, până în luna martie, la prima casă-atelier de artist din lumea românească, Muzeul „Theodor Aman“ din București. Istoricul de artă Greta Șuteu dezvăluie 33 de acuarele ale artistului, dintre care unele niciodată expuse. Sensibilității hârtiei i se adaugă riscul de deteriorare a culorii atunci când acuarela este scoasă din mediul controlat în care e conservată. În consecință, transmite curatoarea, expunerea acestor acuarele are caracter extraordinar și ea nu se va mai repeta curând. În deosebit de cocheta locuință a fondatorului Școlii de Belle-Arte din București, ele sunt distribuite astfel încât, într-un circuit muzeal de altfel redus ca dimensiuni, să poată sta chiar alături de uleiurile, gravurile sau pictura murală pentru care au fost în cele mai multe cazuri realizate, ca etape pregătitoare. Se pot admira astfel, într-o plăcută căutare, studii în acuarelă la Micul arab, Mandolinate, Femeie în grădină, Scaun cu haină, Glume de peste Olt etc., sau la pictura murală din hol, Întoarcerea lui Mihai Viteazul de la Călugăreni. Sunt și unele care nu au putut fi datate sau asociate cu o lucrare finită. Bunica artistului pe catafalc, o surpriză, este o mică lucrare conștiincioasă, impresionantă însă prin vârsta la care a executat-o artistul: 12 ani, cam tot atât pe cât a avut și Dürer când ne-a lăsat, semnat și datat, cel mai timpuriu autoportret.
De altfel, Aman a fost un artist deosebit de tenace, disciplinat și deloc comod din fire. Sunt cunoscute versatilitatea lui, spiritul ambițios și stilul seniorial. Formația pariziană academistă ne poate face cu atât mai curioși să-i urmărim procesul creator și, cu puțin noroc, interioritatea. În aceste condiții, acuarelele au uimit printr-un nivel de picturalitate care întrece așteptările; aproape că te întrebi dacă a fost vreodată naiv. Chiar pictând-o pe „mama mare“ pe catafalc, la numai 12 ani, copilul Aman uimește prin rigoarea exercițiului și controlul emoției. La maturitate pictează și în spirit pre-impresionist, descoperit însă pe cont propriu, acasă, după ce studiile pariziene îi oferiseră deja o diplomă de „academist“. Va reveni însă la detaliu către finalul vieții (G. Șuteu), iar pentru plăcerea lui va continua să picteze mici uleiuri de dimensiuni aproape miniaturale, care se pot admira în expunerea permanentă.
Vizita întregii case, al cărei proiect și execuție îi aparțin aproape în exclusivitate artistului, constituie mereu un regal, iar în micul treasure hunt după acuarele, o oprire obligatorie este și desenul în tuș negru cu peniță, Sceptrul și Coroana țării, semnat și datat, ca în arta vechilor maeștri, „Aman fecit 1881“. Are o mare valoare istorică și este chiar proiectul original care i-a fost cerut lui Aman pentru a decide cum vor arăta însemnele viitoarei dinastii.
„Memoria chipului. Portretul în Europa secolelor XVI-XVIII”, Muzeul Național de Artă al României, București, 14 dec. 2018 – 31 mart. 2019, curator: Cosmin Ungureanu
„Opera inaccesibilă. Acuarela lui Theodor Aman”, Muzeul „Theodor Aman“, București, 28 sept. 2018 – 30 mart. 2019, curator: Greta Șuteu