Două generații întâlnim în Numerii de-acum 1500 de ani: prima, a celor neîncrezători în bunăstarea Canaanului și pedepsiți să rămână captivii pustiei. Cealaltă, după patru decenii, cucerește Țara Făgăduinței. S-a observat că narațiunile desfășurate pe 38 de ani au mai mulți autori, însă mesajul e neschimbat: Dumnezeu se implică în viața Israelului, păstrând legământul intact și revelându-se pe Sine. Numerii s-au tălmăcit prin „pustie“, „pribegie“ și „numărătorile“. Evidentă este și intenționalitatea Florinei Ilis din noul ei roman, Cartea numerilor; nu un recensământ neapărat, ci o istorie întinsă pe patru generații: de la Unire până la Reforma agrară, perioada interbelică, comunismul și postcomunismul. În centru, toate au un erou al timpului, din același neam, fiecare întruchipând un tip de atitudine specifică: străbunicul Petre Barna care luptă în război și primește pământ, generația „beneficiarilor“ interbelici – a bunicului Gherasim, urmați de cei deposedați de pământ în comunism – a tatălui Ioachim și, în fine, urmașii din prezent, care recuperează sau vând moștenirea întoarsă – dintre care face parte și autorul-narator.
Nu Dumnezeu, ci Adevărul guvernează Cartea numerilor. El implică, dezbină și (dez)vrăjește lumile din perioadele amintite. Iar în mijlocul evenimentelor stau țăranul și relația lui cu pământul. Reluarea temelor mari din Numeri semnalează lumea neschimbată, condamnată să repete păcatele, indiferent de împrejurări. Numai că Florina Ilis acompaniază sentimentul fatalității cu strategii ingenioase, atentă nu doar la reinterpretări pe șablonul biblic, cât la decopertarea istoriei cu mijloace diverse. Cititorul va fi asaltat de ample digresiuni ale autorului narator pe tema intenționalității, a poeticii și structurii romanului.
În centrul romanului autoreflexiv stă problema metodei istorice și a relației cu literatura și adevărul. Fundamentat estetic, deși, în mare, mijloacele sunt sociologice, romanul la care lucrează urmașul lui Petre Barna are ambiția cuprinderii unei istorii adevărate a satului din zona Crișanei. Cum-necum, în prezentul istoric, localitatea sărbătorește aproape 500 de ani de atestare, însă coincidențele nu se opresc aici. Așa cum ne-a obișnuit, Florina Ilis caută întotdeauna să convoace teme ale existenței printr-o, să-i zicem, insolitare ecumenică. Oricât de epuizate, subiectele și temele au prospețime, iar scriitoarea cumulează și factori extra-literari în tentativa de organizare a unui text proteic. Două nașteri simbolice anunță sfârșit-începutul lumii: prima din 1959 și ultima la sărbătoarea apoteotică a satului din prezent. Florina Ilis gândește simetria lumii la răspântie cu ideea că apocalipsa aceasta mică se relativizează istoric, dar și, iată, poetic, prin nașterea unui copil.
În proză, Florina Ilis lasă mereu impresia că poate scrie, la nesfârșit și cu lejeritate, o istorie. Demonstrase chiar în romanul precedent, Viețile paralele (2012). Nu citim în noul roman doar satul reinterpretat via Marquez și Faulkner, cât relația strânsă cu istoria, ca la Musil și Kundera. Harta pe care romancierul ar trebui s-o realizeze în istoria evenimențială este, totodată, și intenția naratorului din Cartea numerilor. Ceea ce nu găsim altundeva în prozele Florinei Ilis sunt ruperile de ritm in slow motion: adică, în mijlocul rememorărilor sau în confesiunile naratorilor apar scene în care timpul încetinit brusc aproape încremenește, pentru ca cititorul să observe limpede, ca printr-un obiectiv refocalizat, dramatismul momentului. Scenele acestea devin prezent plastic al narațiunii. Amintesc doar episoadele în care Ana, mama naratorului, se pregătește de balul din sat, iar mama ei, Terezia, închisă într-o tăcere traumatică după moartea fiului, se întremează tocmai prin viața intermediată de oglindă; căci Ana, îndrăgostită, iradiază totul. Apoi, la balul din sat, taman când Gherasim, bunicul naratorului, este arestat (deopotrivă chiabur și element reacționar), fiul lui, Ioachim – tatăl naratorului – vine la bal și dansează cu Ana, într-un amețitor dans al vieții, încă fără să știe. Căci Ana visează la Alexandru. Iar scena când ea îl caută cu privirea, în vârtejul muzicii, este de asemenea antologică. La fel va fi și reîntâlnirea lui Titus Illea cu soția Aurelia, după întoarcerea din închisoare a celui care, cu dosarul nesănătos, reacționează la evenimentele din 1956: fiul lor, Eusebiu, scriitor și narator, imaginează intersectarea reală a privirilor tot în oglindă. Unde vreau să ajung? La faptul că există o concretă intenție a naratorilor din Cartea numerilor pentru realitățile intermediate. Autorul narator care introduce și vocea altui scriitor-martor, Eusebiu Illea, urmărește de asemenea reconstrucția istoriei prin realități intermediate de memoria martorilor, dar și prin felul cum ele, realitățile sunt obscurizate sau sincopate, pentru a demonstra unitatea adevărului refăcut. Nu întâmplător, naratorul generic mărturisește la un moment dat că adevărul este chiar această „cântare vrăjită“ (care e romanul), ce adună evenimentele și anii într-un joc cu mărgele de sticlă.
Autorul narator privește și realizează ca un regizor – de teatru sau de balet – tocmai poezia intensității. Cartea numerilor este o desfășurare de nuclee dramatice, prinse sub cupola din sticlă cețoasă a istoriei. O migăloasă arheologie tipologică și evenimențială, în care rolul autorului narator este să fie mai degrabă un restaurator priceput și un procuror al amintirilor celorlalți. Ba, când e vorba de bunica Zeonobia și Alzheimerul ei, reamintirea capătă alt conținut stenic: relatarea trecutului e totodată antidot. În tot acest proces, nu contează doar reconstrucția, cât adevărul, chiar dacă numele nu sunt reale, nici locurile toate – deși, ne asigură naratorul, un nume este viață și le cuprinde pe toate din jur. În orice caz, autorul generic speculează, face legături numai de el văzute, se aventurează în zonele obscure ale amintirilor și completează cu imaginația. Nu vom ști dacă această saga a apocalipselor satului românesc care e Cartea numerilor rămâne de-a-ntregul autentică sau trebuie citită ca o frescă cu deschideri parabolice și distopice.
De o luciditate polivalentă, structura dă seamă despre cum romanul este și o parabolă a dispariției. A condamnării la uitare; dar și, pentru urmașul direct al protagoniștilor, la neuitare. În tot vacarmul istoriei și al memoriei, poveștile de dragoste dinamitează narațiunile, mai mult decât orice. Iar iubirile, vulcanice și tăinuite, captive și traumatice, invită la divagații și treceri dintr-o experiență într-alta, și, mai ales, dintr-o memorie în alta, ca și cum citim un stufos rechizitoriu al senzualităților, niciodată plictisitor. Tocmai de aceea cred că adevărații protagoniști sunt Petre Barna și Zenobia, tată și fiică, străbunic și bunică pentru narator, proiectați mai mult în legendă decât în istorie, argument care-i scapă din vedere naratorului. Istoriile mici, de aceea, sunt cu totul savuroase, pline de miez și poezie, indiferent că ne găsim în toiul luptelor din Italia sau Rusia sau la vânătoarea unui mistreț legendar sau a cerbului regal.
Bărbații din familia lui Petre Barna sunt ființe sculpturale, poziționate în zona de așteptare a mitului. Asemănătoare eroinelor sud-americane, seria femeilor dârze și independente deschisă de Zenobia se încheie, defel întâmplător, cu Cornelia, mamă și istoric (in)capabile să decidă până la capăt. Adulterine, turnătoare, bovarice sau cu mințile vătămate, femeile fac istoria în felul lor. Între ele, Aurelia Illea și jocul ei actoricesc din căsnicie e desăvârșit, după cum bovarismul matern al Margaretei Gheorghe se topește în alternative.
Efortul de fabulație și teama de inexactitate se găsesc întotdeauna într-un echilibru variabil. Inexact. Când scriitorul Eusebiu Illea transformă viața părinților într-un roman al senzualității și trădării, el caută să acopere, ca autorul generic, penumbrele și tăcerile. Istoria nu mai e una a martorilor, nici a imaginației, ci a informatorilor, la fel adevărul e unul al contestării docuficțiunii.
În toate, o minunată saga ardelenească.