Versuri

seismograf

o pietricică în sandală
ploaia care iarăși te-a prins fără
umbrelă
sirena unei ambulanțe
privirea rea a unui necunoscut
mici întâmplări îți întunecă ziua
altele îți readuc bucuria
e drept mai puține la număr
un poem regăsit o melodie veche
bucuria cu care te întâmpină câinele
chiar și după o scurtă absență
înregistrezi totul cântărești compari analizezi
nu ai vrea să schimbi nimic
ziua ta e plină de întâmplări mărunte și obișnuite
printre care te strecori stingheră
ești un războinic care nu știe ce să facă
în vreme de pace

darul

în dimineața mohorâtă de toamnă-iarnă
un băiețel ce de-abia a învățat să meargă
îți dăruiește o frunză uscată
ca unei vechi cunoștințe.
mulțumești cât știi tu de frumos
și îți vezi de drum.
frunza îți pulsează în mână
ca o inimă
zâmbești la rândul tău de una singură
și te gândești că ai putea să treci darul mai departe
cu toate riscurile
administratorului băiatului de la cafenea
sau de ce nu doamnei siliconate
ce își extrage tocurile din mercedes.
îți lipsește curajul
ultima ta fărâmă de copilărie
s-a pierdut prin cine știe ce cotlon.
îți trece apoi prin cap că în câțiva ani
băiețelul va deveni
un tânăr scrobit
dar în această dimineață darul lui
a redat lumii strălucirea
cum ai șterge aburul de pe o oglindă prețioasă
dintr-un pod cu vechituri

întâlniri

ei te ascultă cu un aer distrat
când pomenești de vreo suferință de-a ta
apoi pun o întrebare ce dezvăluie
că de fapt n-au ascultat nimic
totuși îi cauți
asemeni muștei ce zboară
înspre păianjenul ce o va ucide
„ce după-amiază plăcută
ce întâlnire reușită cât mă bucur”
spui și între timp în camera ta a apărut
o nouă fisură în tencuială
în inimă o nouă durere
ce nu va fi spusă
și azi ai ratat ceva
și asta se adaugă vieții tale
cum crește rana săpată de vierme
într-un fruct necopt

mesaj în mare

o zi în care îți vine să te lași la pământ
ca și cum nu ar mai fi nimic de spus
în jur bâlciul continuă
ei aleargă după putere glorie bani
nu te-au asimilat așa că
te-au lăsat deoparte
un os de pește incomod
în dimineața de august
arunci un nou mesaj în mare
îți amintești de un film în care cineva
a găsit sticla la timp
te întinzi la pământ
să dea cineva deșteptarea

autobuzul

ei nu își vorbesc. nu se privesc.
par să nu știe unde merg.
fiecare duce cu sine o povară.
cele nespuse cele îndelung tăinuite.
nimic nu-i tulbură.
fereastra nu îi învață să privească ci desparte.
ar fi nevoie de un mare foc de artificii
o ploaie de stele un cutremur.
nici nu e sigur că autobuzul înaintează
poate e doar o muscă prizonieră
în pânza de păianjen.
în jur pădurea își schimbă culorile
dealurile copilăriei sunt nespus de ascunde acum
biserici sunt înghițite de ape.
îmbătrânesc și ei în timp ce stau imobili
pe locurile rezervate de altcineva.
singura lor avere este drumul.

vina

de mică ai fost vinovată.
pentru că nu-ți plăceau laptele sportul istoria.
pentru că tăiai trandafirii din parcuri
și nu îți iubeai amândoi părinții la fel.
crescând vinile s-au acumulat.
reale sau imaginare.
azi ești vinovată pentru distrugerea stratului de ozon
pentru scumpirile în lanț pentru eșecurile succesive
ale măsurilor de guvernare pentru copiii născuți morți
pentru bolile incurabile
ești vinovată că ai rămas pe margine
unde te simți chiar bine cu avantajul perspectivei.
ești vinovată că ești singură
mai vinovată decât nenumăratele morți
ce te-au adus aici.
nu în ultimul rând ești vinovată că nu scrii
că îți irosești talanții
ascultând muzică desuetă
urmărind cum se lasă ceața peste oraș
sau pur și simplu țopăind prin zăpadă
ca un animal ce o vede pentru întâia oară.
cum să ispășești atâta vină
fără să te simți și mai vinovată că nu ai ispășit destul
cum să restabilești echilibrul balanței?
în seara de decembrie aproape de schimbarea anului
nu îți faci niciun plan nicio promisiune
încerci un exercițiu de medicină chineză
stai într-un picior și închizi ochii
nu reușești
o fi din cauza gravitației îți spui
și te simți ca un nou-născut