Octogenarul de la etajul opt

După o antologie de autor, căreia i-am făcut cronica în „Viața Românească”, apărută în 2016, Ovidiu Genaru revine, tot la Editura Junimea, cu un volum nou de versuri, La opt, gaura cheii și alte patimi. Nou, acesta nu este cu totul; am descoperit în el două poeme reluate din sumarul cărții anterioare, Adio și rouă, respectiv Prea, care este nu altul decât Mi-au reproșat că sunt un ironic, cu titlul schim­bat. Iar versurile ce apar în motto-ul volumului de față sunt (și ele prelucrate) din Dorința, inclusă aici. E posibil să mai fie și alte reluări plus prelucrări, dat fiind că, în antologia din 2016, Genaru arăta că a lucrat asupra textelor sale deja apărute, unele fiind „revizuite”, altele, „rescrise”. Fără a fi, așadar, întru totul inedit, volumul nou este reprezentativ pentru lirismul pe jumătate ironic și pe jumătate melancolic al poetului „șaizecist”; și pentru revenirea lui asupra propriilor versuri, cărora le caută o „actualizare” expresivă.

Cartea se deschide cu un poem amplu, La opt, pus în oglindă cu penultimul, Gaura cheii (de observat că titlurile lor sunt reunite în titlul volumului). Ambele sunt de mai mare întindere și amintesc de Ginsberg, a cărui figură și apare în primul. Genaru abordează poemul „aluvionar” cu experiența amară a unei alte vârste, bătrânețea imprimând nu numai o anumită tonalitate discursului și vocii, ci și un curs retrospectiv. Imaginile sunt din planuri diferite: cel al unei istorii contemporane deviante, explozive, demențiale; și cel al unui parcurs biografic refăcut acum sintetic, din perspectiva unui subiect care știe deja prea mult. Câteva strofe din La opt, „legate” prin succesiunea lor propriu-zisă, țin de fapt de planurile distincte pe care poetul le pune în relație. Mai întâi, secvențele unei realități cu „urgențe și claxoane”, observată și contemplată, apoi „interpretată”, de undeva de sus: „Jos/ o salvare transportă altă salvare/ legate una de alta cu cabluri și drugi formează/ o coloană de urgențe/ și claxoane/ penetrând celofanul subțire al nopții.// Să fie vreun toxicoman/ să fie doi să fie/ trei// Ceva nu le place din mahalaua globală/ și fug în lumea ideală din sinele lor/ corpul ajutându-i să moară încet/ în această implozie”. Urmează întoarcerea poetului spre el însuși, într-o mișcare care îl pune în valoare ca personaj, dar și ca autor. El e deopotrivă locatarul de la etajul opt („la opt unde locuiesc”) și octogenarul care își reparcurge viața, găsind în ea plăcerile, „viciile” și renunțările la ele: „La cinzeci de ani m-am lăsat fanatic de alcool/ și de nicotină la optzeci/ împotriva voinței mele./ Sunt foarte sincer./ Mi-a rămas doar zațul de cafea”.

Pendularea între discursuri poetice de facturi diferite devine mai puțin marcată, prin aceea că fiecare dintre ele ajunge, prin intensificare senzorială și imagistică, la un alt nivel, la care experiențele comunică. Pornind de jos, din stradă, sau de sus, din punctul de observație panoramică, un episod oarecare va fi imediat integrat într-o narațiune sincopată și tensionată, aceasta fiind și rațiunea de construcție a poemului amplu încercat de Genaru: un text în care se cuprind secvențe aparent disparate ale realității exterioare și interioare, dar unificate, pe structura simbolică. La fel se întâmplă în Gaura cheii, unde poetul migălește o lungă parabolă, cu „octogenarul de la opt” coborând noaptea și „înăbușind” cu scotch orificiul prin care Timpul se strecoară în blocul vieții. Blocul devine un buncăr în care acest intrus ducând „dosarul cu ferpare” trebuie împiedicat să mai pătrundă: „Noapte de noapte buimac/ octogenarul de la opt atinge din greșeală/ cu tâmpla/ călcâiul lui Dumnezeu./ Scuze./ Are insomnii. Coboară prudent la parter și ascultă/ cum timpul pătrunde în buncăr/ pe gaura cheii.// Penetrează inundă microscopic întregul/ alterând orice substanță/ din bloc.// Satană/ tu mi-ai mâncat tinerețea.// Scoate o rolă/ obturează gaura cheii înăbușă totul cu scotch/ verifică liniștea/ urcă la opt și adoarme liniștit și fix.// Timpul nu mai are pe unde să intre/ și pleacă hotărât/ la Azilul de Bătrâni./ Să fi făcut asta cu mulți ani în urmă./ Dar e bine și acum.// Vezi? Soluții există”.

Dacă aici sunt de remarcat inteligența compozițională a poetului și modulările atât de interesante ale vocii liric-narative, în textele de mică întindere Genaru excelează fie prin asociativi­tate, fie printr-o sugestivitate deosebită, obținută fără sforțări lexicale și imagistice. Iată Se înnourează, remarcabila poezie cu care se încheie cartea, „servită”, e drept, de tot traseul existențial și poetic figurat în sumar. Textul acesta nu putea apărea decât aici și acum, la sfârșit, ca un rezumat melancolic și un bilanț amar. „Și nu mai am timp.”, versul final, e încărcat cu tot ceea ce a fost „rulat” și exprimat în cartea întreagă: „Se/ înnourează ca o bătrânețe// Și nu mi se răspunde// Pustietatea/ nu-și deschide fereastra să mă uit în ea// Și nu mai am timp”. Versurile sunt foarte scurte, reduse în două rânduri la un singur termen, iar strofele sunt parcă pierdute în albul dintre ele, spațiate ca și cum grafia ar fi ultimul semn vital. Fără a dezarticula limbajul, precum concitadinul său Bacovia, Genaru exploatează spațiile albe, tot mai dese și mai agresive, dintre cuvintele ce urmează să mai exprime câte ceva, cât mai e timp.

Între textul liric amplu, de mare densitate și intensitate, și acesta scurt ca un epitaf, volumul pre­zintă multe poezii așa zicând intermediare, în care auto­rul își exersează disponi­bilitățile ludice sau ironice, sentimentale sau sarcastice, vizionare sau caligrafice. Poetul schimbă frecvent registrul, uneori chiar în interiorul unui vers, și are o ușurință histrionică în a da jos o mască și a pune imediat alta în loc. Versatilitatea lui atitudinală, urmată îndeaproape de cea stilistică, este uimitoare. Dacă „viața la bloc e un roman”, cum scrie în Înregistrări, la fel de pasionantă se dovedește lectura acestor pagini în care se face și observație socială, și meditație de moralist. Realitatea înconjurătoare îi oferă poetului fragmente, secvențe, capitole întregi de viață, din care acesta va scoate semnificații necesare, ca aerul, propriei experiențe. Cele mai banale sau, dimpotrivă, cele mai bizare întâmplări sunt făcute să compună o epopee urbană pe care numai el, octogenarul atent la toate, o mai poate urmări și descifra. Când nu observă nimic demn de a fi inserat în cuprinsul său liric, în desfășurătorul cu sens al vieții tuturor, Genaru improvizează și fabulează, făcând poezie în interiorul poeziei și găsind simetrii și convergențe acolo unde nu e nici una. De efect este Aproape, pe care o voi cita integral pentru a se putea vedea și construcția atât de atentă a discursului poetic, dar și arta acestui autor, care își păstrează încă o parte din secrete: „O ajung din urmă și o întreb dacă este ea./ Eu în carne și oase cine altcineva.// O cercetez atent: parcă ar fi parcă n-ar fi/ am dubii. Și totuși îi seamănă./ Oare îmi amintesc bine chipul ei?/ Îmi zâmbește complice. Acum este ea sunt sigur.// Îi zâmbesc și eu. Acum nu mai este.// Pare cineva din trecutul meu îndepărtat/ peste care s-au depus alte parfumuri/ cu alte identități/ în alte flacoane/ În altă viață.// Chiar aici m-a părăsit o femeie/ cu cinci ani în urmă/ care semăna cu dumneata./ Nu cred să mă înșel./ În multe locuri am fost părăsit.// Aici m-am despărțit cu cinci ani în urmă/ de un bărbat leit dumneata.// Era după-amiază o întreb. Într-o sâmbătă./ Da era după-amiază. Într-o duminică.// Atunci suntem aproape noi ne răspundem/ și plecăm aproape împreună.”.

La opt, gaura cheii și alte patimi este volu­mul, fără o notă falsă, al unuia dintre cei mai buni poeți români contemporani.