Tot despre CNATDCU, dar mai ales despre criterii

Dacă vrei să îngropi o problemă, spune o lege a lui Murphy, înființezi o co­misie.

Mă înscriu și eu în discuția deschisă de Mircea Mihăieș, prin incisivul și pertinentul său articol, O inepție marca CNATDCU (publicat în România literară, nr. 1/ 2019).

Instituția cu acronim rebarbativ, CNATDCU, a intrat în atenția opiniei publice odată cu scandalurile doctoratelor plagiate. Însă realitatea catastrofei pe care o patronează, senin, indiferent de guvernare și de componența nominală, este mult mai amplă și mai îngrijorătoare decât frauda și impostura a sute și sute de titluri didactice nemeritate.

Dovada nu trebuie căutată numai în detalii și în cazuri concrete – în pofida faptului că, vezi scandalurile de plagiat la doctorate, acestea abundă –, cât într-o realitate de care suntem conștienți toți cei care avem de-a face cu universitatea. Și pe care statisticile și clasamentele internaționale o confirmă fără drept de apel: învățământul universitar românesc se scufundă în mediocritate și lipsă de credibilitate.Iar CNATDCU este unul dintre principalii culpabili, deoarece, în loc să-și exercite activ rolul de „cutie de viteze” a universității, prin politicile de personal și de titluri academice, el a devenit o instanță formală de validare a nulității pe care o certifică evaluările internaționale de care vorbeam.

Mă mărginesc la un singur exemplu. Nu CNATDCU a decis înființarea a zeci și zeci de universități și facultăți de stat, în localități în care, cum spunea Mircea Mihăieș, nu exista nici un liceu de Doamne-ajută și (adaug eu) nici o bibliotecă demnă de acest nume. Dar CNATDCU putea frâna și chiar opri avântul baronilor locali de a cuceri fraudulos spațiul academic – pentru ei și pentru loazele lor –, aplicând corect criteriile de validare a titlurilor și concursurilor academice. În loc să facă asta, consiliul a căutat tacit (și a găsit, firește) căi pentru ca validarea formală să fie incontestabilă, chiar dacă validitatea de fond a ocupării posturilor și a obținerii titlurilor – singura care interesa, în realitate – era nulă.

Nimeni nu pare mirat de faptul că, de pildă, conform datelor disponibile în spațiul public, CNATDCU nu a descoperit nici măcar un singur plagiat, în întreaga lui existență. Toate cazurile cunoscute de opinia publică au fost semnalate de presă. Este adevărat că rolul principal în depistarea și sancționarea plagiatelor academice revine universităților, prin comisiile de doctorat, consilii și senate. Este adevărat și că nu i se poate cere onor membrului CNATDCU, de specialitate profesor de fizică, să se priceapă la istoria medievală românească. Însă, dacă acestea sunt limitări obiective care nu pot fi surmontate, atunci soluția onestă ar fi desființarea CNATDCU în întregime, transformarea atestării într-o verificare de procese-verbale și externalizarea activității către un cabinet notarial.

în realitate, nici unul dintre membrii CNATDCU, de când există consiliul, nu a depistat nici un plagiat, nici măcar în specialitatea sa. Ca să nu mai adaug detaliul kafkian (cunoscut de lumea universitară) că, în momentul denunțării plagiatului din teza de doctorat a lui Victor Ponta, CNATDCU avea în componența sa cel puțin un plagiator…

De fapt, aspectul cel mai grav al „bilanțului” activității CNATDCU constă în aceea că am fi ajuns exact în situația în care ne aflăm acum, cea a decredibilizării și deprofesionalizării învățământului universitar, și dacă n-ar fi existat deloc CNATDCU. Înființat tocmai pentru a stăvili zelul unora de a deveni profesori universitari peste noapte, în absența meritului, consiliul s-a transformat într-o instanță birocratică de guvernat criterii formale, goale de conținut.

Căci de criterii e vorba, de fapt. De absența, dar mai ales de pervertirea lor.

Astfel, criteriile de evaluare a cadrelor didactice conțin, în evoluția lor, întreaga poveste a formelor fără fond care definesc societatea românească de azi. De la niște indici de bun-simț, introduși de profesori (cei care au înființat CNATDCU) cu valoare individuală, experiență și dezinteres material, și care se adresau unui personal didactic prezumat a fi de bună-credință, criteriile s-au transformat într-o tot mai abilă acoperire formală a lipsei de calitate și a degradării condiției intelectuale a universitarului.

Trei sunt, în opinia mea, neajunsurile fundamentale ale acestor criterii, dincolo de aberațiile conținute, pe care le-a expus deja Mircea Mihăieș în articolul său.

Primul este absența legăturii dintre aceste criterii de evaluare (care sunt sau ar trebui să fie principalul instrument de politici de personal academic) și o viziune oarecare cu privire la dezvoltarea învățământului universitar. Nici una dintre crizele survenite de-a lungul anilor – de la avalanșa de plagiate la cazurile de corupție, ca să nu mai vorbim de coborârea inexorabilă a instituțiilor românești în clasamentele mondiale – nu a născut vreo schimbare de abordare în criteriile de evaluare. A durat mai bine de un deceniu, de pildă, pentru ca acestea să fie departajate, între științele exacte și disciplinele tehnice, pe de-o parte, și cele umaniste, pe de alta. Nici astăzi, această departajare nu este încheiată.

A doua disfuncționalitate structurală ține de concepția birocratică asupra învățământului și cercetării. Pe lângă faptul că evaluarea valutează în continuare, în majoritate, activitatea de (așa-zisă) cercetare, în detrimentul celei didactice, criteriile de evaluare a cercetării, conform CNATDCU, au fost, sunt și rămân exclusiv birocratice.

de pildă, consiliul nu pare a înțelege nici acum că o activitate reală de cercetare științifică, indiferent de domeniu (dar mai ales în cel umanist), nu poate fi planificată ca mersul trenu­rilor. Evaluarea anuală poate funcționa, la limită, în știin­țele exacte sau la discipli­nele tehnice. În arheologie sau în istoria artei, poate dura ani de zile până când găsești documentul sau situl pe care îl cauți. Rezultatele, de asemenea, se diseminează în timp, nu imediat. Ra­portarea anuală trebuie, în acest caz, dublată de una multi-anuală, care, în „vi­ziunea” onor consiliului nostru, lipsește cu desăvârșire. Sunt, apoi, punctate, cum a arătat și Mircea Mihăieș, activități pur decorative, fără nici un rol în cercetarea autentică (de pildă, colocviile și conferințele, care sunt, cu mici excepții, simple reuniuni de solilocvii și bătut apa în piuă, ale căror efecte nu pot fi cuantificate), în detrimentul rezultatelor concrete.

În materie de critică și istorie literară, ca să mă refer la exemplul la care mă pricep, este punctată, bunăoară, publicarea de cărți la edituri „recunoscute” și de studii în reviste„academice”. Dar editurile nu sunt „recunoscute” în baza valorii producției lor editoriale, a difuzării și impactului lor asupra cercetării, ori a prezențelor în bibliografia de specialitate. Ci în baza unui… dosar, completat și depus la Ministerul Educației și aprobat de niște persoane necunoscute în cercetarea științifică. La fel și publicațiile „academice”: toate universitățile din România sunt depunctate, în clasamentele internaționale, din cauza irelevanței revistelor lor academice, dar pentru minister acestea sunt cele care contează. Nu marile reviste de cultură, singurele care fac cunoscută cercetarea în materie de critică și istorie literară atât marelui public, cât și specialiștilor. Deși reviste ca „Viața românească”, „Steaua”, „Convorbiri literare” sau „Orizont” (ca să nu mai amintesc revista noastră) au publicat mai multe studii și eseuri citate în lucrări științifice decât toate „analele” la un loc, ele ocupă, în viziunea CNATDCU, un loc cu totul marginal în evaluare.

Or, cum spunea Virgil Nemoianu într-o scrisoare către Ion D. Sîrbu, în lumea academică anglo-saxonă, „dacă nu publici în Times Literary Supplement, nu exiști”. La noi e invers. Dacă nu publici în reviste care au patru cititori (cu tot cu peer reviewer-ii!), nu faci „cercetare științifică”…

În fine, mai este o problemă încă și mai serioasă, care explică eșecul acestor criterii de evaluare și necesită o discuție separată. Indiferent cum au arătat și cine le-a făcut, aceste criterii s-au schim­bat mult prea des și din direcții opuse. Astfel încât azi avem profesori titulari cu activitate științifică mai scăzută decât cea a unor lectori și diferențe enor­me între universități, în pofida faptului că universitățile sunt în continuare considerate egale (cel puțin ca finanțare) de către minister.

Însumate, aceste neajunsuri structurale au transformat, cum spuneam, CNATDCU într-o instituție inutilă, care a pervertit însăși ideea de criteriu de evaluare.